PARTEA 4 — Cu două zile înainte de nuntă, tatăl m-a obligat să mă mărit cu un Socoliuc, iar când am protestat, a încremenit

PARTEA 4

…Nikita a citit mesajul de două ori. Nu s-a enervat. Nu a înjurat. Doar a ridicat privirea spre camera de supraveghere din colț.

— Fotografia a fost făcută din interior, a spus el.

De pe hol s-a auzit un zgomot de pași. Apoi clanța s-a mișcat încet.

Nikita a stins lanterna și m-a tras lângă perete. În întuneric, îi auzeam respirația controlată.

— Când îți spun, alergi spre scara de nord.

— Nu te las aici.

— Sofia, nu este o discuție.

— Nici viața mea nu a fost o discuție și totuși toți au hotărât în locul meu.

Pentru o clipă, a rămas nemișcat.

Apoi ușa s-a deschis.

În prag stătea Damian, avocatul lui Radu, cu doi oameni în spatele lui. Nu țineau armele ridicate, dar mâinile lor se aflau prea aproape de haine.

— Domnule Socoliuc, a spus Damian, tatăl dumneavoastră vă cere să predați documentele.

— Spune-i că cererea lui a întârziat douăzeci de ani.

— Nu înțelegeți situația. Procuratura are un ordin pentru arestarea dumneavoastră.

— Atunci de ce ai venit fără polițiști?

Damian a zâmbit slab.

— Pentru că încă se poate rezolva în familie.

— Nu mai există familie aici, a spus Nikita.

Am scos dispozitivul de înregistrare și l-am ridicat.

— Există o înregistrare a mamei mele. Și documente care dovedesc falsificarea contractului.

Fața lui Damian s-a încordat.

— Fata nu știe în ce se bagă.

— Știu exact, am spus. Și tocmai de aceea voi suna eu la procuratură.

Am apăsat un buton de pe telefon. Damian a auzit tonul de apel și a făcut un pas înapoi.

— Nu face asta.

— De ce?

— Pentru că nu înțelegi ce urmează.

— Ba da. Urmează să nu mai tac.

Înainte să răspundă cineva, sirenele au început să urce din stradă. Nikita își chemase propriul avocat și trimisese copiile documentelor către anchetatori. Nu avusese încredere în nimeni din casa lui, dar avusese încredere în mine.

Radu a fost găsit în camera de comandă, cu telefoanele tuturor paznicilor pe masă. Artem a fost ridicat în aceeași dimineață, într-un hotel de lângă aeroport. Nu a rezistat, nu a țipat și nu a încercat să fugă. Când m-a văzut pe ecranul televiziunii, a spus doar:

— Fiica mea nu știe ce face.

Pentru prima dată, am auzit propriile mele cuvinte despre el din gura lui.

Avocatul meu, Damian Petrescu, a depus înregistrarea mamei, testamentul și raportul grafologic. Fondul care îmi aparținea a fost blocat, apoi recuperat. Apartamentul meu nu fusese pierdut. Era al meu, nu al tatălui meu. Numele meu nu putea fi luat de nimeni.

Nikita nu a fost condamnat pentru acuzația inventată. Ancheta a arătat că Radu pregătise dosarul pentru a-l elimina din conducerea familiei. Damian a acceptat să depună mărturie înainte ca procurorii să-l acuze și pe el.

Eu nu am mers la nicio audiere ca soție a lui Nikita.

Am mers ca Sofia Șevciuk, proprietara documentelor și martorul principal.

În sala mică de audiere, la ora zece dimineața, Nikita a cerut să fie redată înregistrarea mamei. Radu stătea la câțiva metri de el. Când vocea Elenei a spus: „Artem mă amenință că îmi va lua copilul”, tatăl meu a lăsat capul în jos.

— Nu este adevărat, a murmurat el.

Judecătoarea a privit spre el.

— Domnule Șevciuk, această voce vă aparține?

El a tăcut.

Înregistrarea a continuat, iar vocea mamei mele a umplut sala. Ea nu striga. Nu acuza. Vorbea calm, ca și cum știa că adevărul va ajunge cândva la mine.

La final, Nikita s-a uitat spre mine.

— Îmi pare rău că ai fost adusă în familia mea astfel.

— Nu tu m-ai adus.

— Dar am crezut lucruri despre tine.

— Și eu am crezut lucruri despre tine.

— Amândoi am fost hrăniți cu minciuni.

A fost prima dată când i-am zâmbit fără să mă forțez.

După audiere, am intrat singură în camera de oaspeți din penthouse. Rochia de mireasă era încă acolo, atârnată într-un dulap deschis. Satinul crem nu mai părea elegant. Părea o piele lepădată de cineva care nu mai eram.

Pe măsuță se afla o singură fotografie: eu și tatăl meu, la șase ani, lângă mormântul mamei. Am întors-o cu fața în jos.

Nikita a apărut în ușă.

— Vrei să pleci acum?

— Da.

— Unde?

— Acasă.

A încuviințat.

Nu m-a oprit.

În următoarele săptămâni, lumea mea s-a micșorat și, pentru prima dată, asta a fost un lucru bun. Am schimbat încuietoarea apartamentului. Am aruncat invitațiile de nuntă rămase în sertar. Am reluat cursurile și am început să lucrez la o clinică juridică pentru femei care fuseseră obligate să semneze acte pe care nu le înțelegeau.

În fiecare dimineață, îmi făceam ceai și verificam de două ori ușa. Nu din frică. Din obișnuință.

Nikita venea uneori la clinică, fără paznici și fără mașini negre. Aștepta pe trotuar cu două pahare de cafea, iar eu decideam dacă îl las să urce.

Într-o seară de noiembrie, după trei luni, am găsit pe biroul meu un desen făcut de fiica Solomiei. Era o casă mică, galbenă, cu o femeie în fața ei. Deasupra scria: „Aici nimeni nu poruncește.”

Am râs și am plâns în același timp.

Nikita m-a întrebat dacă vreau să ne anulăm căsătoria.

— Da, am spus.

A respirat adânc.

— Și dacă într-o zi vei vrea să mă cunoști fără contracte?

— Atunci va trebui să începi prin a-mi cere voie.

— Pot face asta.

— Și să accepți un nu.

— Pot face și asta.

Nunta a fost anulată legal. Contractul fals a devenit una dintre probele principale. Radu și Artem au primit condamnări pentru fraudă, șantaj și deturnarea fondului mamei mele. Nu am sărbătorit când am aflat.

Am închis telefonul și am mers la fereastră.

Ninsoarea începuse.

La șase luni după noaptea aceea, viața mea avea alte sunete: tramvaiul de dimineață, imprimanta clinicii, râsul Solomiei și pașii mei pe podeaua unui apartament care îmi aparținea cu adevărat.

Într-o sâmbătă, Nikita a venit cu un dosar sub braț.

— Nu este un contract, a spus.

— Atunci ce este?

— Cererea mea de a te invita la cină.

Am deschis dosarul. Pe prima pagină scria, cu litere stângace: „Pot să te curtez fără să decid nimic în locul tău?”

Am ridicat ochii.

— Ai scris asta singur?

— Mama mea a vrut să corecteze, dar i-am spus că trebuie să fie al meu.

Am zâmbit.

— Cina este duminică.

— Asta înseamnă da?

— Înseamnă că duminică vei afla.

În aceeași seară, am primit ultimul mesaj de la tatăl meu. Era scurt: „Am greșit. Lasă-mă să repar.”

Am privit ecranul mult timp.

Apoi am răspuns: „Nu mai sunt lucrul pe care îl poți repara.”

Am blocat numărul.

Înainte să ies, am trecut pe lângă oglindă. Agrafa de argint în formă de spic era prinsă în părul meu. O purtam din nou, dar nu pentru că îmi era teamă. O purtam pentru că îmi amintea de fata care intrase într-o catedrală crezând că nu are nicio alegere și ieșise de acolo cu propria voce.

Am deschis ușa apartamentului.

Afară ningea liniștit peste Kiev.

De data aceasta, nimeni nu mă aștepta să-mi spună unde să merg.

Și am mers singură.