PARTEA 4 — La propria aniversare, soțul m-a legat de grindă pentru amanta lui, dar după un singur apel zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

Finalul a început în camera de control a conacului, la ora două și unsprezece minute dimineața.

Polițiștii îi țineau pe Andrei și pe Oleg lângă ușa principală. Galina plângea într-un fotoliu, iar Victoria suna pentru a treia oară la cineva care nu mai răspundea.

Eu stăteam cu spatele sprijinit de perete. Fiecare respirație mă durea, dar nu mai eram singură.

Ilarie a închis telefonul.

— Banii lipsă nu au ajuns în conturile lui Oleg, a spus el. Au fost transferați într-o fundație înregistrată pe numele Victoriei.

Victoria s-a ridicat brusc.

— Nu știu despre ce vorbești!

— Atunci avocatul tău îți va explica, a răspuns Ilarie. Dacă mai răspunde la telefon.

Telefonul ei a sunat chiar atunci. Victoria a răspuns cu mâna tremurând.

— Alo?

A ascultat.

— Nu, nu poți face asta acum.

Pauză.

— Ai promis că mă protejezi!

A închis și s-a uitat spre Andrei.

— Mi-ai spus că totul este sigur.

Andrei a întors capul.

— Taci.

— Mi-ai spus că soția ta nu are nimic!

— Taci, Victoria!

Polițistul de lângă el i-a cerut să-și țină mâinile la vedere. Pentru prima dată, Andrei nu a găsit niciun răspuns.

Radu și Natan au mers în camera de control. După câteva minute, au revenit cu un calculator portabil și o cutie cu înregistrări.

— Camerele din salon au fost oprite la nouă și patruzeci, a spus Natan. Dar camera de siguranță a continuat să înregistreze sunetul.

Andrei a ridicat privirea.

— Nu aveți dreptul să folosiți asta.

Ilarie a zâmbit fără bucurie.

— Înregistrarea arată că angajatul a fost amenințat să te ajute să o legi. Mai arată cincizeci de martori și îți păstrează vocea foarte clar.

A apăsat pe redare.

În încăpere s-a auzit vocea mea, slabă:

— Îmi pare rău că tu crezi că se termină aici.

Apoi vocea lui Andrei:

— Încă îți imaginezi că însemni ceva?

— Mai mult decât crezi.

Andrei a făcut un pas înapoi.

Nu era o voce povestită de altcineva. Era vocea lui. Fiecare pauză, fiecare râs, fiecare amenințare îi revenea acum din difuzor.

Când înregistrarea a ajuns la sunetul curelei, Galina și-a acoperit urechile.

— Opriți asta!

— Nu, am spus.

M-am uitat la Andrei.

— Lasă-l să se audă.

Când vocea lui a spus „Acum ai înțeles cine conduce aici?”, Andrei a închis ochii.

A înțeles atunci că nu fusese învins de frații mei. Fusese prins de propriile cuvinte.

Avocatul lui a sosit la trei dimineața. A intrat grăbit, cu o umbrelă udă și o geantă de piele.

— Domnule Karpenko, trebuie să nu mai spuneți nimic.

— Scoate-mă de aici.

Avocatul a privit spre mine, apoi spre documentele de pe masă.

— Nu pot.

Andrei s-a ridicat.

— Ce înseamnă că nu poți?

— Înseamnă că am reprezentat compania, nu o persoană care și-a bătut soția și a încercat să ascundă milioane. Renunț la caz.

Andrei a rămas nemișcat.

În zori, am plecat din conac împreună cu Mihai. Pe bancheta din spate aveam haina lui peste umeri, iar pe genunchi țineam cutia de lemn.

Sofia mă aștepta în apartamentul meu vechi, adormită pe canapea, cu un ursuleț galben sub bărbie. Când m-a văzut, s-a ridicat și a alergat spre mine.

— Mami, te doare?

M-am lăsat în genunchi în fața ei.

— Puțin.

— Tati te-a făcut să plângi?

Am vrut să-i spun că nu. Am vrut să-i păstrez copilăria neatinsă.

Dar copiii simt minciuna înainte să învețe cuvântul.

— Da, i-am răspuns. Dar nu mă mai poate răni.

Sofia mi-a pus ursulețul în brațe.

— Atunci rămâi aici cu mine.

— Aici rămân.

Am deschis plicul tatălui meu abia după ce Sofia a adormit în camera ei.

Înăuntru era o scrisoare scurtă.

„Elena, dacă citești asta, înseamnă că ai ajuns în ziua în care trebuie să alegi între liniștea altora și viața ta. Nu te-am crescut ca să suporți. Te-am crescut ca să-ți amintești cine ești.”

Sub scrisoare se afla confirmarea oficială a transferului acțiunilor și o instrucțiune simplă: să preiau conducerea companiei după îndepărtarea familiei Karpenko.

Nu am simțit bucurie.

Am simțit aer.

În următoarele zile, telefoanele au început să sune fără oprire.

Furnizorii cereau explicații. Băncile blocaseră conturile personale ale lui Oleg. Investitorii voiau să știe cine conducea compania. Angajații, care ani de zile își ținuseră privirea în podea, au început să-mi trimită mesaje.

„Vă rugăm să nu ne abandonați.”

„Am știut că ceva nu este în regulă.”

„Suntem cu dumneavoastră.”

Am acceptat să conduc firma, dar am refuzat să locuiesc în conac.

Camera mea de acolo era încă plină de lucruri cumpărate de Andrei: rochii pe care nu le purtasem, parfumuri alese de el, fotografii în care zâmbeam doar pentru aparatul de fotografiat.

Într-un sertar am găsit o panglică îngustă de catifea verde, prinsă de cutia de la tortul meu. O păstrasem fiindcă avea imprimat anul în care împlinisem optsprezece ani.

Am așezat-o pe noptieră.

Apoi am golit camera.

Fiecare obiect scos de acolo făcea încăperea mai mică și viața mea mai mare.

Andrei a cerut să mă vadă după două săptămâni, într-o sală de vizite a centrului de reținere.

Am mers singură.

Stătea în spatele geamului, mai slab, cu fața nebărbierită și mâinile strânse între genunchi.

— Elena, a spus el când am ridicat receptorul. Am greșit.

Nu am răspuns imediat.

— Nu ai greșit o dată, Andrei.

— Am fost furios.

— Ai pregătit funia.

A coborât ochii.

— Victoria m-a provocat.

— Ai lovit tu.

— Familia mea m-a presat.

— Ai ales tu.

A apăsat palma pe geamul dintre noi.

— Putem să ne întoarcem la cum eram.

Am privit mâna lui. Era aceeași mână care îmi strânsese bărbia.

— Nu ne mai întoarcem nicăieri.

— Încă te iubesc.

— Poate. Dar iubirea ta nu m-a protejat niciodată.

A început să plângă. Nu m-am bucurat. Nu am simțit răzbunare.

Doar oboseală.

— Spune-i Sofiei că o iubesc.

— Îi voi spune că este în siguranță.

M-am ridicat.

— Elena, nu pleca!

Am lăsat receptorul jos.

— De data asta, plec.

Au trecut patru luni.

Procesul a început, conturile au fost cercetate, iar compania a fost reorganizată sub conducerea mea. Oleg a fost acuzat de fraudă. Victoria a semnat un acord pentru a restitui banii și a dispărut din oraș. Galina s-a mutat la sora ei și nu m-a mai sunat niciodată.

Nu am urmărit știrile.

În fiecare dimineață, mergeam la birou cu Sofia. Îi amenajasem un colț lângă fereastră, cu creioane, hârtie și o cutie de biscuiți.

Ea desena case.

La început, toate aveau ziduri înalte și ferestre închise.

Într-o luni, mi-a întins o foaie nouă.

— Uite, mami.

Pe desen era o casă mică, galbenă, cu o ușă mare și cinci siluete în jurul ei. Una era mai înaltă decât celelalte.

— Cine este aici? am întrebat.

— Tu.

— Și ei?

— Unchii mei. Stau afară ca să nu mai intre oamenii răi.

Am strâns desenul la piept.

— Nu trebuie să stea mereu afară. Acum știm să închidem ușa singure.

În acea iarnă, primul zăpadă a căzut peste oraș într-o dimineață de decembrie. Sofia și-a lipit nasul de fereastră, iar eu am făcut cafea în bucătăria noului nostru apartament.

Nu era mare.

Nu avea candelabre sau porți grele.

Dar nimeni nu mă aștepta înăuntru cu o curea în mână.

Într-o seară, a venit un ultim mesaj de la Andrei, trimis prin avocat.

„Vinde acțiunile. Plătește datoriile și vino să mă vezi. Putem repara totul.”

Am citit mesajul o singură dată.

Am răspuns: „Nu mai repar viața pe care ai distrus-o. Ai grijă de consecințele tale.”

Apoi am șters conversația.

Sofia dormea în camera ei. Pe biroul meu se afla desenul casei galbene, lângă documentele companiei și lângă panglica de catifea verde pe care o salvasem din noaptea aceea.

Am luat panglica și am legat-o de mânerul sertarului.

Nu mai era un semn al aniversării mele ruinate.

Era dovada că unele lucruri pot supraviețui focului fără să mai poarte mirosul fumului.

Am stins lumina.

În cameră a rămas doar zăpada reflectată în geam și panglica verde, legănându-se încet în aerul cald.

De data aceasta, ușa era a mea.