PARTEA 4 — Iubita mea mi-a cerut să mă port frumos când fostul ei a intrat la petrecere, dar zâmbetul lui a dispărut primul

PARTEA 4

Iulian a ridicat telefonul de pe podea, dar era prea târziu. Toți văzuserăm mesajul.

Halia a încercat să-i smulgă aparatul.

— Dă-mi-l!

— Nu, a spus el.

A fost prima dată când Iulian i s-a împotrivit.

În sufragerie, oamenii se retrăgeau încet spre pereți. Nimeni nu mai atingea paharele. Lumina albă a ecranelor făcea chipurile să pară obosite și străine.

Sorin a ajuns după douăzeci de minute, împreună cu un agent de pază al clădirii. Polițiștii au venit imediat după ei.

Halia a început să plângă înainte ca cineva să-i pună o întrebare.

— Radu, nu a fost așa cum pare.

— Atunci explică.

— Am fost speriată. Tu controlezi totul. Casa, banii, parolele. M-am simțit prinsă.

Sorin a deschis dosarul pe care îl adusese.

— Clientul meu nu te-a împiedicat niciodată să pleci. Ai primit chei, bani și libertate. Ai ales să pregătești o acuzație falsă.

— Nu e falsă! a strigat ea.

— Atunci spune-le de ce ora din plângere este zece și două minute, când înregistrarea arată că Radu se afla la trei metri de cameră, cu opt martori în jur.

Halia a tăcut.

Iulian stătea lângă canapea. Nu mai avea aerul unui artist complicat. Părea doar un om obosit, prins într-un plan care nu-i aparținea în întregime.

— Cine este persoana care v-a trimis mesajele? a întrebat agentul.

Iulian și-a plecat capul.

— Doru Munteanu.

Numele nu-mi spunea nimic.

— Cine este Doru Munteanu?

— Consultantul care lucrează pentru firma ta concurentă, a spus Sorin. Și fostul asociat al directorului de proiect.

Am simțit cum mi se taie respirația. Proiectul de care vorbise vocea era complexul cultural pe care îl proiectasem timp de un an. Doru încercase să obțină planurile printr-un subcontractor, dar firma mea refuzase să i le vândă.

— Halia, i-am spus încet, tu știai pentru cine copiezi fișierele?

Ea și-a șters obrazul.

— Mi s-a spus că erau doar schițe personale.

Iulian a râs amar.

— Nu. Știai. Ai primit banii.

Toți s-au întors spre el.

— Ce bani? a întrebat polițistul.

Iulian și-a închis ochii.

— Plăți lunare. Pentru chirie, haine și un atelier pe care urma să-l deschidă.

Halia a făcut un pas înapoi.

— Ai promis că nu spui.

Atunci am auzit propria mea voce din înregistrare, redată din nou de Aura. Nu vocea din acea seară, ci una de la începutul petrecerii, când glumeam cu Tyler despre muzică. Era veselă, calmă, fără să știe că urma să-mi fie folosită casa ca decor pentru o capcană.

Apoi a urmat vocea Haliei.

— Radu nu observă nimic. El crede că dacă face planuri, poate controla oamenii.

Am ascultat propoziția de două ori.

Nu m-a durut pentru că era crudă. M-a durut pentru că era adevărată. Încercasem să construiesc o relație ca pe o clădire, fără să verific dacă fundația exista.

Poliția i-a luat pe Iulian și pe Halia pentru declarații. Nu i-am privit plecând. Am rămas în prag, cu rigla de alamă în palmă, în timp ce Aura stingea luminile una câte una.

Dar înainte să închid ușa, telefonul lui Sorin a sunat.

— Radu, a spus el, tocmai am primit o fotografie de la conducerea firmei.

— Ce fotografie?

— Doru Munteanu a intrat în biroul directorului tău în urmă cu zece minute. Ține în mână un dosar cu numele tău pe el.

Am privit spre holul gol.

— Ce vrea?

Sorin a tăcut o secundă.

— Să susțină că proiectul este al lui. Și are un contract semnat de Halia ca martor…

Dimineața, am mers direct la firmă.

Doru mă aștepta în sala de ședințe, cu aceeași siguranță pe care o avusese Iulian în prima clipă când intrase la petrecere. Pe masă se afla un dosar gros, iar lângă el, o fotografie cu Halia zâmbind în fața unui document.

— Ai pierdut controlul, Radu, a spus Doru.

— Nu. Doar am încetat să-l împart cu oameni care îl vindeau.

Directorul firmei a deschis dosarul. Înăuntru erau planurile mele, dar și copii după mesajele dintre Doru și Halia.

Sorin a zâmbit pentru prima dată.

— Nu ați observat că Aura păstra și istoricul transferurilor de fișiere?

Doru a încremenit.

Toate copiile fuseseră marcate cu ora, adresa și dispozitivul folosit. Iar dispozitivul fusese al lui Iulian.

În următoarele săptămâni, plângerea împotriva mea a fost retrasă și apoi întoarsă împotriva celor care o inventaseră. Firma a depus sesizări pentru furt de proiect și acces neautorizat. Doru a fost concediat. Iulian a recunoscut totul și a acceptat să returneze banii. Halia a pierdut atelierul înainte să-l deschidă.

Nu m-am bucurat.

Am fost doar ușurat că nu mai trebuia să demonstrez cine sunt.

În prima luni după petrecere, Halia a venit la apartament să-și ia lucrurile. Sorin era acolo, iar eu rămăsesem în bucătărie.

Din dormitor s-au auzit sertare deschise și uși trântite.

— Unde este cutia mea de fotografii? a întrebat ea.

— Pe raftul de sus.

— Ai păstrat-o?

— Nu am avut motiv să o arunc.

A apărut în ușă cu o cutie albă sub braț. Avea ochii umflați și nu mai purta rochia roșie. În locul ei era un pulover simplu, crem.

— Radu, putem vorbi fără avocați?

— Am vorbit doi ani fără să ne spunem adevărul. Nu cred că forma conversației mai contează.

— Am făcut o greșeală.

— Ai făcut un plan.

Ea a strâns cutia la piept.

— Încă te iubesc.

Am privit spre blatul de lângă ușă. Rigla de alamă era acolo, zgâriată pe margine după ce căzuse în seara petrecerii.

— Poate. Dar iubirea fără respect este doar o altă cameră în care nu pot respira.

A plecat fără să mai spună nimic.

Pentru prima dată de când ne mutasem împreună, apartamentul a devenit liniștit.

Nu gol.

Liniștit.

Am schimbat toate încuietorile, am șters accesul ei din Aura și am refăcut sufrageria. Am donat băuturile rămase, am mutat ecranele într-o cameră de lucru și am cumpărat o masă mică din lemn deschis la culoare.

Pe ea am lăsat rigla bunicului.

Nu ca amintire a petrecerii.

Ca amintire a faptului că un plan bun trebuie să înceapă cu o fundație adevărată.

Trei luni mai târziu, proiectul meu a fost aprobat. Complexul cultural urma să fie construit lângă râu, într-o zonă abandonată a orașului. Am coordonat echipa, am angajat doi tineri arhitecți și am început să lucrez fără să verific telefonul la fiecare cinci minute.

În fiecare dimineață, Aura pornea luminile încet. Nu mai aveam muzică programată pentru fiecare oră. Îmi plăcea să aud orașul: tramvaiul, pașii de pe trotuar, vântul printre balcoane.

Într-o sâmbătă, Tyler a venit cu fiica lui, Mara. Fetița a desenat pe o foaie o clădire strâmbă, cu ferestre prea mari și un acoperiș portocaliu.

— E casa ta? am întrebat-o.

— Nu. E casa unde oamenii nu se ceartă.

Am zâmbit.

— Atunci trebuie să fie foarte bine proiectată.

— Are nevoie de o ușă mare, a spus ea. Ca să poată pleca oricine.

Cuvintele ei m-au lovit mai puternic decât orice acuzație.

În seara aceea, am prins desenul pe frigider cu un magnet în formă de busolă.

O săptămână mai târziu, Halia mi-a trimis un mesaj.

„M-am întors în oraș. Mi-am găsit de lucru. Aș vrea să ne vedem doar zece minute. Nu vreau bani și nu vreau să schimb nimic. Doar să-mi dai o șansă să-ți explic.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns.

„Îți doresc să-ți fie bine. Nu ne vom întâlni.”

A venit un al doilea mesaj.

„Nu poți să mă ierți?”

Am privit desenul Marei, apoi rigla de alamă de pe masa de lucru.

„Te-am iertat. Dar iertarea nu înseamnă că îți redeschid ușa.”

Nu a mai răspuns.

Afară începuse primul viscol al iernii. Fulgi mici loveau geamul, iar luminile orașului se topeau în alb. Am deschis Aura și am ales un peisaj simplu: un drum drept, care dispărea într-o pădure luminată.

Am luat rigla de alamă și am așezat-o lângă planurile noii clădiri.

De data aceasta, nu mai construiam ceva pentru a păstra pe cineva lângă mine.

Construisem un loc din care puteam pleca fără teamă.

Și, pentru prima dată, ușa era a mea.