Iubita mea mi-a cerut să mă port frumos când fostul ei a intrat la petrecere, dar zâmbetul lui a dispărut primul

În clipa în care Iulian a pășit în apartamentul meu, Halia mi-a șoptit la ureche să nu fac nicio scenă, de parcă eu eram intrusul, nu bărbatul care plătise fiecare factură din acea casă.

Era vineri, puțin după ora nouă seara, iar sufrageria strălucea în lumina caldă a lămpilor ascunse în tavan. Pe cele trei ecrane mari curgeau peisaje minimaliste, unul după altul, iar muzica se schimba singură la fiecare oră. În dulapul de pe hol, serverul meu zumzăia încet, ca o inimă electronică. Îl numisem Aura.

— Radu, te rog, fii normal, mi-a spus Halia, strângându-mi brațul.

Am privit-o. Purta o rochie roșie, aleasă cu o grijă pe care nu o mai văzusem de mult în relația noastră.

— Sunt normal.

— Știi ce vreau să spun.

— Da. Să nu mă port ca și cum aș fi observat că fostul tău a fost invitat în casa mea fără să mă întrebi.

Degetele ei s-au încordat pe brațul meu.

— Nu începe.

Soneria a sunat din nou în mintea mea, deși se auzise deja. Am deschis ușa.

Iulian era exact genul de bărbat pe care Halia îl descrisese cândva ca fiind „complicat”. Purta o cămașă neagră șifonată, avea barba crescută neglijent și zâmbea ca un om care știa că intră într-un loc unde încă îi aparținea ceva.

— Salut, eu sunt Iulian.

I-am întins mâna.

— Radu. Bine ai venit.

Strângerea lui a fost moale. Privirea, nu.

— Frumos apartament, a spus el, uitându-se peste umărul meu. Halia mi-a povestit multe despre el.

— Sunt sigur.

În spatele meu, Halia a râs prea repede.

— Iulian, hai să-ți arăt barul.

— Sigur, a răspuns el, dar încă se uita la mine.

La ora opt, împinsesem pe raftul de lângă bar o riglă pliabilă din alamă, moștenită de la bunicul meu, fost tâmplar. O foloseam ca semn de carte și o purtam uneori în buzunar când verificam planuri. În seara aceea o lăsasem acolo, lângă paharele de cristal. Halia spusese că arată „ciudat”. Eu o păstrasem acolo pentru că era singurul lucru din cameră care nu fusese cumpărat pentru impresia altora.

Tyler m-a prins de umăr în bucătărie.

— Ai văzut cine a venit?

— L-am întâmpinat.

— Și încă zâmbești?

— Sunt gazdă.

Scott s-a apropiat cu două pahare.

— Dacă ai nevoie să-l scoatem pe balcon, tu doar clipește.

Am râs, însă în stomac aveam un nod rece. Nu voiam scandal. Voiam doar să înțeleg de ce Halia mă privea ca pe un angajat care trebuia să respecte instrucțiuni.

O jumătate de oră mai târziu, am văzut-o pe Halia în colțul sufrageriei, foarte aproape de Iulian. El îi vorbea la ureche. Ea îi atingea încheietura. Când m-a observat, și-a retras mâna.

Am mers spre ei.

— Te distrezi?

— Foarte mult, a spus ea.

Iulian a ridicat paharul.

— Trebuie să recunosc, Radu, ai construit un loc impresionant.

— Nu e doar decor.

— Știu. Halia mi-a spus că tu controlezi totul.

În acel moment, Aura a redus muzica pentru următoarea schimbare programată, iar conversațiile din cameră s-au stins pentru câteva secunde. Liniștea a fost atât de bruscă, încât am auzit un sunet din hol, venit din difuzorul ascuns.

O voce. Vocea Haliei.

— La zece fix, îl împingem să plece.

Am înghețat.

Înregistrarea s-a tăiat imediat, iar muzica a revenit. Halia a devenit palidă.

— Ce a fost asta? am întrebat.

— Nimic. Sistemul tău are o eroare.

Iulian nu mai zâmbea.

M-am întors spre dulapul din hol. Aura nu înregistra conversații în mod obișnuit, dar cu trei zile înainte instalasem o funcție de testare pentru recunoașterea comenzilor vocale. Dacă acea voce fusese salvată, înseamna că serverul păstrase mult mai mult decât crezusem.

Am deschis ușa dulapului și am întins mâna spre dosarul negru în care țineam toate jurnalele sistemului. Halia a venit după mine, iar Iulian a închis ușa de la intrare, ca și cum tocmai hotărâse că nimeni nu mai pleacă…

PARTEA 2

Am apucat marginea dosarului, dar Halia mi-a prins încheietura înainte să-l scot.

— Nu te atinge de asta, Radu.

Era ora zece fără trei minute, iar în sufragerie invitații începuseră să observe că ceva se schimbase. Muzica mergea, luminile se mișcau lent, dar petrecerea nu mai avea aceeași căldură. Toți simțeau tensiunea dintre noi, chiar dacă nimeni nu știa încă de ce.

— Este serverul meu, i-am spus.

— Este casa noastră.

— Nu când încerci să-mi ascunzi ceva în ea.

Iulian s-a sprijinit de perete. În mâna lui, paharul tremura atât de puțin, încât altcineva nu ar fi observat. Eu l-am observat.

— Halia, poate ar trebui să plec, a murmurat el.

— Nu pleci nicăieri.

Vocea ei fusese prea ascuțită. Tyler, aflat la câțiva pași, s-a întors.

— Radu, e totul în regulă?

— Da, am răspuns.

— Nu e deloc în regulă, a spus Halia. El face asta mereu. Se închide în el, verifică totul, caută dovezi pentru lucruri care nu există.

Am simțit cum mi se strânge maxilarul. Doi ani de zile fusesem omul care repara, plătea, planifica și liniștea. În seara aceea, pentru prima dată, am înțeles că toate acele calități puteau fi folosite împotriva mea. Dacă mă făcea să par obsedat, orice întrebare devenea o problemă.

— Ce trebuia să facem la zece fix? am întrebat.

Halia a râs scurt.

— Nu știu despre ce vorbești.

— Aura ți-a înregistrat vocea.

— Aura nu înregistrează conversații.

— Nu în mod normal.

Iulian a lăsat paharul pe masa de marmură. S-a auzit un clinchet sec.

— Halia, nu mai are rost.

Ea s-a întors spre el.

— Taci.

— Mi-ai spus că știe deja.

— Ce să știu? am întrebat.

Pentru o clipă, nimeni nu a respirat. Apoi Halia a făcut un pas spre mine.

— Vrei adevărul? Iulian a venit pentru mine. Nu pentru petrecere. Nu ca prieten. Pentru mine.

Am privit rochia roșie, mâna ei întinsă spre el și rigla de alamă de lângă bar. Toate detaliile se potriveau cu o precizie înspăimântătoare. Nu era o improvizație. Era un plan.

— De când?

— Nu contează.

— Pentru mine contează.

— De luni întregi, a spus Iulian încet.

Tyler a înjurat în șoaptă. Scott a pus paharul jos.

— Halia, ești serioasă? a întrebat el.

— Nu vă privește.

— Tocmai ai recunoscut în fața tuturor, i-am spus.

Ea s-a apropiat atât de mult, încât i-am simțit parfumul dulce.

— Dacă pleci acum, o să pari vinovat. Dacă faci scandal, sun la poliție. Dacă rămâi și te porți frumos, poate discutăm ca adulții.

Cuvintele ei mi-au amintit de marți seara, când îmi spusese să mă comport sau relația se termina. Atunci crezusem că mă testează. Acum înțelegeam că își pregătise deja ieșirea și avea nevoie doar de o scenă în care eu să fiu personajul rău.

— Ce vrei de la mine? am întrebat.

Iulian a răspuns în locul ei.

— Apartamentul, pentru început.

Mi-a fugit privirea spre ușa dormitorului.

— Apartamentul este pe numele meu.

— Dar eu am locuit aici, a spus Halia. Am plătit lucruri. Am drepturi.

— Ai plătit o treime din chirie timp de opt luni.

— Și am transformat locul ăsta într-o casă.

— Nu. Ai transformat relația într-o negociere.

Ea a ridicat telefonul.

— Atunci negociază. La zece fix, vei primi un mesaj. Dacă nu semnezi ce trebuie, plecăm cu tot ce ne aparține.

— Cu ce vă aparține?

Halia s-a uitat spre dulapul din hol. Iulian a zâmbit pentru prima dată.

— Ai să afli imediat.

La zece fix, toate ecranele s-au stins. Aura a oprit muzica, luminile au devenit albe, iar pe peretele principal a apărut o fereastră de redare. Halia a făcut un pas înapoi.

Înregistrarea a început cu vocea ei, clară, din dormitor, cu două nopți înainte. Dar după primele cuvinte, vocea care a urmat nu era a lui Iulian…

PARTEA 3

Vocea din înregistrare îi aparținea unui bărbat pe care nu-l mai auzisem niciodată.

— Dacă îl speriem suficient, va pleca singur, spunea el. Nu trebuie să-l atingeți. Doar să pară instabil.

Halia a făcut un pas spre ecran.

— Oprește asta!

Am atins telefonul, dar Aura nu se afla în mâna mea. Serverul rula singur, iar fișierul fusese protejat cu parola pe care o foloseam pentru toate proiectele mele.

Vocea necunoscută a continuat:

— După ce pleacă, Iulian semnează actele. Tu rămâi în apartament. Nu contează că este chiria pe numele lui. Dacă îl provoci să distrugă ceva sau să te amenințe, avocatul poate cere îndepărtarea lui.

În cameră s-a lăsat o tăcere grea.

Iulian s-a uitat la Halia.

— Cine este omul ăsta?

— Nu știu despre ce vorbește, a spus ea, dar vocea îi tremura.

Înregistrarea a continuat.

— Iar fișierele lui de la firmă trebuie copiate înainte să plece. Cu proiectele acelea, poți începe atelierul fără el.

Mi s-a făcut frig în tot corpul. Nu era doar o despărțire. Halia voia să-mi ia casa, reputația și munca. În dulapul din hol aveam planurile unei clădiri pentru care urma să primesc cea mai mare promovare din carieră.

— Ai copiat fișierele mele? am întrebat-o.

— Nu.

— Atunci cine a făcut-o?

Aura a afișat următorul fișier. Data era de cu o zi înainte. Pe ecran a apărut imaginea camerei de lucru, filmată de camera de siguranță pe care o instalasem pentru ușa balconului. Iulian stătea la biroul meu și conecta un dispozitiv la calculator.

— Nu am știut că există camere, a șoptit el.

— Nici eu nu știam că mă înregistrează, a spus Halia.

— Erai lângă el, am răspuns.

Tyler s-a așezat între noi.

— Radu, sună avocatul.

— Deja l-am sunat.

Halia s-a întors brusc.

— Când?

— Joi dimineață, după ce ai început să-mi verifici telefonul.

Am scos din buzunar rigla de alamă. Îmi simțeam degetele reci în jurul ei, ca și cum țineam singurul obiect care mă mai lega de realitate.

— Am făcut copii ale tuturor fișierelor. Le-am trimis avocatului meu și conducerii firmei. Am schimbat parolele. Am blocat accesul tău la sistem.

— Nu ai dreptul să-mi faci asta! a strigat Halia.

— Ai avut dreptul să mă minți în casa mea?

Iulian și-a trecut mâna peste față.

— Halia, mi-ai spus că Radu era de acord să plece.

— Nu trebuia să asculți înregistrarea!

— Ai spus că nu-l mai iubești.

Ea a tăcut.

În acel moment, telefonul meu a vibrat. Era avocatul meu, Sorin. Am răspuns pe difuzor.

— Radu, fișierele sunt suficiente pentru a demonstra accesul neautorizat, a spus el. Dar tocmai am primit un mesaj de la administratorul clădirii.

— Ce mesaj?

Sorin a ezitat.

— Cineva a depus o plângere împotriva ta pentru amenințări și violență. Cu ora înregistrată la zece și două minute.

M-am uitat spre Halia. Zâmbea din nou, dar de data aceasta nu mai era sigură pe ea.

— Asta a fost planul, am spus.

— Radu, poliția este pe drum, a continuat Sorin. Nu deschide nimeni ușa până nu ajung eu.

Halia s-a apropiat de intrare și și-a ridicat mâna spre clanță. În clipa aceea, din buzunarul lui Iulian a căzut un al doilea telefon. Ecranul s-a aprins singur.

Pe el era un mesaj nou, de la același număr necunoscut:

„Dacă înregistrarea a fost găsită, treceți la planul următor. Spuneți-i lui Radu cine este cu adevărat proprietarul proiectului…”

Iulian a citit mesajul până la capăt, iar fața lui s-a golit de culoare. Eu încă nu știam ce legătură avea proiectul meu cu acel om, dar înțelegeam un lucru: Halia și Iulian nu fuseseră singuri niciodată…