PARTEA 4

…Am apăsat telefonul mai tare la ureche.

— Ce dosar?

Margareta a tăcut o secundă.

— Un dosar despre compania lui Andrei. Tatăl tău l-a comandat cu șase luni înainte să moară.

Andrei s-a întors brusc spre mine.

— Nu o asculta.

Radu l-a privit cu neîncredere.

— Ce a verificat tatăl ei?

— Nu pot discuta toate detaliile la telefon, a spus Margareta. Dar pot spune atât: firma lui Andrei nu a pierdut doar un contract. A transferat bani către trei societăți fără angajați, toate legate de aceeași persoană.

Am simțit cum lumea se strânge în jurul meu.

— Cine?

— Andrei.

Nimeni nu a respirat.

El a făcut un pas înapoi.

— Asta este absurd.

— Societățile au fost înființate pe numele unui fost coleg, dar banii au ajuns în conturi controlate de tine. Tatăl tău a descoperit traseul înainte să moară și mi-a cerut să păstrez dosarul până când vei fi pregătită să-l vezi.

Mi-am închis ochii. Cuvintele lui tata mi-au revenit în minte, din ultima noastră conversație, lângă fereastra salonului.

„Elena, dacă cineva încearcă să te grăbească să semnezi, nu te grăbi. Oamenii care au dreptate nu se tem de timp.”

Crezusem că se referea la succesiune.

Se referea la Andrei.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat-o pe Margareta.

— Pentru că tatăl tău a lăsat o condiție. Dosarul urma să-ți fie predat numai dacă încercai să transferi moștenirea în comun sau dacă apărea o contestare. În această seară s-au întâmplat ambele.

Andrei a ridicat vocea.

— Asta nu dovedește nimic! Compania mea avea nevoie de finanțare!

Radu s-a întors spre el.

— Ai luat bani din firma mea, ai falsificat documente și ai încercat să folosești moștenirea soției tale pentru a acoperi găurile.

— Radu, ascultă-mă.

— Te-am ascultat zece ani.

Replica lui a căzut mai greu decât orice acuzație.

Irina a rămas lângă gardul de piatră, cu mâna pe abdomen.

— Andrei, spune-le și despre apartament.

El s-a uitat la ea cu furie.

— Nu acum.

— Ba acum. Ai spus că apartamentul era pentru noi. Era cumpărat cu banii firmei lui Radu.

Radu a închis ochii.

— Apartamentul din strada Lalelelor?

Irina a dat din cap.

— Acolo trebuia să merg după ce Elena semna transferul. El voia să vândă vila, să închidă compania și să plece cu mine.

M-am uitat la Andrei.

— Asta voiai?

El și-a trecut mâna peste față.

— Voiam să scap de datorii.

— Nu. Voiai să scapi de consecințe.

— Nu știi ce înseamnă să pierzi totul!

— Știu ce înseamnă să construiești ceva și să nu furi de la omul care te iubește.

CITEȘTE ȘI: În a treia zi după nașterea fiicei mele, soțul meu a schimbat codul casei și a plecat la Miami cu mama lui, dar eu am decis să vând locuința pe care o construisem singură

La marginea piscinei, una dintre lumânări s-a răsturnat în apă. Flacăra s-a stins cu un șuierat scurt.

Andrei a venit spre mine.

— Elena, putem rezolva asta între noi.

Am ridicat mâna.

— Nu te apropia.

— Am fost speriat.

— Ai fost calculat.

— Am crezut că, dacă primesc banii, repar totul.

— Ai ras capul soției tale ca să pară instabilă.

— A fost o glumă proastă.

— Ai plătit o femeie să intre în casa noastră noaptea.

— Am pierdut controlul.

— Ai falsificat semnătura mea.

La fiecare propoziție, vocea lui cobora.

Radu a scos telefonul.

— Am trimis deja contabilului meu să înghețe toate conturile firmei. Nu mai ai acces la banii mei.

Andrei s-a întors spre el.

— Nu poți face asta!

— Pot. Și am făcut-o.

Unul dintre invitați, Victor, a ridicat mâna ezitant.

— Radu, trebuie să știi ceva. Andrei mi-a cerut ieri să confirm, dacă mă întreabă cineva, că Elena era de acord cu împrumutul.

Radu a rămas nemișcat.

— Ai acceptat?

Victor a coborât privirea.

— Da. Mi-a promis un contract.

Andrei s-a repezit spre el.

— Taci și tu!

Dar de data aceasta nimeni nu s-a retras. Toți îl priveau ca pe un om care își sfâșia singur ultima scuză.

Margareta a sosit după douăzeci de minute, cu o geantă neagră și dosarul tatălui meu. Nu a intrat în vilă. M-a chemat lângă mașina ei, unde lumina din habitaclu cădea peste teancul de acte.

— Aici sunt rapoartele financiare, a spus ea. Aici sunt transferurile. Iar aici este scrisoarea tatălui tău.

Am deschis plicul. Nu era gri, ci alb, cu sigiliul vechi al cabinetului lui.

„Fiica mea nu trebuie să apere averea. Trebuie să apere adevărul despre felul în care a fost obținută.”

Am apăsat scrisoarea la piept.

— A știut.

— A bănuit. Și a vrut să ai alegerea ta, nu una dictată de frică.

— Ce se întâmplă cu firma lui Andrei?

— Dacă nu găsește rapid banii lipsă, creditorii o vor prelua. Dar asta nu este tot.

Margareta a scos o a doua foaie.

— Tatăl tău a lăsat o parte din moștenire pentru un fond destinat femeilor care au fost lăsate fără bani de partenerii lor. Condiția era ca tu să administrezi fondul.

M-am uitat spre vila luminată, unde Andrei stătea singur lângă piscină. Oamenii plecau fără să-și ia rămas-bun de la el.

— Nu vreau să transform durerea mea într-o demonstrație.

— Nu este o demonstrație. Este exact motivul pentru care tatăl tău a creat fondul.

A doua zi dimineață, Andrei a venit la cabinetul Margaretei. Nu cu flori. Nu cu promisiuni. Cu o cutie de carton în care se afla aparatul de ras folosit asupra mea, chitanța plătită frizeriței și contractul apartamentului din strada Lalelelor.

CITEȘTE ȘI: Soțul meu m-a ascuns la petrecerea companiei, iar când proprietarul mi-a văzut medalionul, zâmbetul lui a dispărut

Le-a așezat pe masă.

— Sunt toate dovezile? am întrebat.

— Sunt lucrurile pe care le-am ascuns, a răspuns el.

— De ce le-ai adus?

— Pentru că Irina a plecat. Radu a retras finanțarea. Compania se închide. Și am înțeles că, dacă păstrez măcar o minciună, voi continua să mă prefac că sunt omul care am vrut să par.

Nu mi-a fost milă de el.

Dar nici nu am simțit bucurie.

— Recunoști falsul?

— Da.

— Recunoști că ai intrat în cameră și mi-ai ras părul ca să mă umilești?

A coborât ochii spre cutie.

— Da.

— Recunoști că ai încercat să iei banii tatălui meu?

— Da.

Margareta a întins documentele către el.

— Atunci semnează declarația și renunță la orice pretenție asupra moștenirii. Altfel, raportul financiar va ajunge la creditori și la cei păgubiți.

Andrei a luat stiloul. Degetele îi tremurau atât de tare, încât vârful a lăsat o pată neagră pe hârtie.

— Elena, pot măcar să păstrez casa?

— Casa este în numele tatălui meu. A fost cumpărată înainte de căsătorie.

— Unde voi locui?

Am privit cutia cu aparatul de ras.

— În apartamentul pe care l-ai pregătit pentru altcineva.

Irina nu se mutase acolo. Când a aflat că banii proveneau din firmă, a refuzat apartamentul și a depus propria declarație. Mi-a trimis doar o fotografie cu mâna ei așezată peste ecografie.

„Nu vreau nimic de la el. Doar să nu-mi mai spună că trebuie să tac.”

Am păstrat mesajul, nu pentru Andrei, ci pentru dosarul fondului pe care urma să-l conduc.

Divorțul s-a încheiat fără spectacol. Andrei a cedat partea lui din firmă pentru acoperirea unei părți din datorii, iar restul a fost lichidat. Radu a recuperat banii prin vânzarea apartamentului. Victor și-a pierdut contractul pentru că a recunoscut minciuna prea târziu, dar recunoașterea lui a făcut posibilă recuperarea documentelor.

Doru a rămas administratorul vilei.

În fiecare joi, venea cu un carnețel nou și cu listele pentru femeile care aveau nevoie de consiliere juridică. Nu mai tremura când îmi vorbea.

La o lună după aniversarea aceea, am organizat prima întâlnire a fondului în sala de bibliotecă a tatălui meu. Pe masă se aflau formulare, cești de ceai și un aparat de ras într-o cutie transparentă.

Nu îl expusesem ca pe o trofeu.

Îl păstrasem ca dovadă a zilei în care o insultă fusese menită să mă micșoreze, dar deschisese un dosar întreg.

Irina a venit cu o eșarfă galbenă în jurul gâtului. Sarcina îi era grea, dar mersul îi era sigur.

— Pot să ajut la linia de consiliere? m-a întrebat.

CITEȘTE ȘI: PARTEA 4 — Soțul meu a plecat din sala de nașteri ca să-și salveze amanta, iar când s-a întors, avocatul lui nu mai zâmbea

— Da. Dar numai dacă o faci pentru tine, nu pentru a te pedepsi.

A zâmbit.

— Atunci pentru mine.

Când întâlnirea s-a terminat, Margareta mi-a întins ultima pagină din dosarul tatălui meu. Era o notă scrisă de mâna lui, pe spatele unei facturi vechi.

„Când cineva îți rade podul de pe cap și îți spune că ești ridicolă, verifică cine încearcă să-ți golească seiful.”

Am râs atât de neașteptat, încât Irina s-a întors spre mine.

— Ce este?

I-am dat foaia.

A citit-o și a râs și ea.

În aceeași seară, am dus cutia în curtea din spate. Nu am aruncat aparatul de ras. L-am pus într-un dulap cu documentele fondului, lângă prima cerere aprobată pentru o femeie care își pierduse economiile într-o căsnicie.

Apoi am luat microfonul de la aniversare, pe care Margareta îl adusese din vilă, și l-am așezat în sala de întâlniri.

Pe el era încă lipită eticheta cu numele formației.

Am desprins-o și am scris altceva.

„Pentru vocile care au fost făcute să tacă.”

Irina și-a pus mâna pe abdomen.

— Copilul meu va ști cine este tatăl lui?

M-am uitat la ea.

— Va ști cine ai fost tu când ai ales să nu mai taci.

Din bucătărie s-a auzit soneria cuptorului, iar Doru a strigat că se arde pâinea pentru invitați.

Irina a râs și a fugit spre el, ținându-și eșarfa cu o mână.

Eu am rămas lângă masa cu dosare și am deschis primul formular.

La rubrica „motivul solicitării”, o femeie scrisese cu litere tremurate: „Soțul meu mi-a spus că fără el nu valorez nimic.”