PARTEA 4 — I-am pus actele de divorț în fața lui Matteo, iar când a oprit mașina, gardianul lui a încremenit

PARTEA 4

…— Nu este doar unchiul meu, a spus Matteo. Gavril este tatăl tău biologic.

Pentru câteva secunde, nici ploaia, nici portul, nici respirația lui Carlo nu s-au mai auzit.

Am privit dosarul din mâinile mele.

Apoi fotografia mamei.

Apoi chipul lui Matteo, care nu mai încerca să ascundă nimic.

— Spune-mi că nu este adevărat.

— Aș vrea să pot.

Marta și-a dus mâna la gură.

— Elena nu voia să afle, domnișoară Lucia. Gavril o urmărise înainte să se căsătorească. A confundat obsesia cu iubirea și, când ea l-a respins, a început să-i distrugă viața.

Mi-am amintit de copilărie. De felul în care mama îmi strângea încheietura când un bărbat necunoscut trecea pe lângă noi. De fotografiile rupte din sertarul ei. De nopțile în care îmi spunea să nu răspund nimănui care întreabă despre ochii mei.

Ochii mei erau ai lui Gavril.

Aceeași nuanță întunecată.

Aceeași linie ascuțită a sprâncenelor.

— De ce nu mi-ai spus? l-am întrebat pe Matteo.

— Pentru că atunci când am aflat, Gavril deja știa că tu exiști. Mi-a trimis o fotografie cu tine dormind. Aveai șase ani.

Mi-a întins telefonul. Într-un folder ascuns se afla imaginea. Eu, pe un pat de copil, cu o păpușă de cârpă sub bărbie. În colțul fotografiei era același simbol gravat.

Mi s-a făcut greață.

— Ai păstrat asta?

— Ca să nu uit niciodată de ce trebuie să te țin în viață.

— Și ca să mă ții captivă.

A închis ochii.

— Da.

Răspunsul lui direct m-a durut mai mult decât o apărare.

Marta a deschis dosarul la ultima pagină. Era o declarație scrisă de Elena, cu litere tremurate. Spunea că Gavril îi falsificase certificatul de naștere, că plătise un medic pentru a o declara infertilă și că, atunci când aflase că ea păstrase copilul, amenințase că îl va folosi ca moștenitor al imperiului său.

Dar la final exista o frază care nu apărea în copiile văzute de Matteo.

„Dacă Lucia ajunge să citească acest lucru, nu-i spuneți că Gavril este tatăl ei decât dacă el cere să o vadă. Nu vreau ca ura lui să devină și ura ei.”

Am lăsat foaia jos.

— Mama nu voia să-l întâlnesc.

— Mama ta voia să alegi singură, a spus Marta.

Un zgomot de motor s-a auzit afară.

Carlo a stins lanterna.

— A venit cineva.

Matteo m-a tras în spatele unei lăzi.

— Rămâi aici.

— Nu-mi mai da ordine.

— Atunci te rog.

Acea rugăminte m-a făcut să-l privesc altfel, dar nu era suficientă pentru a șterge trei ani de singurătate.

O mașină neagră a oprit lângă depozit. Din ea a coborât un bărbat slab, sprijinit într-un baston. Gavril De Luca era mai bătrân decât îmi imaginasem. Fața îi era trasă, iar sub gulerul hainei se vedea o pată mare, violacee.

A intrat singur.

— Matteo, a spus el. Ai adus-o.

— Ai chemat-o pe ea, nu pe mine, a răspuns Matteo.

Gavril m-a privit și a zâmbit.

Nu era un zâmbet de tată.

Era zâmbetul unui om care își vede proprietatea întorcându-se.

— Ai chipul mamei tale, a spus.

— Iar tu ai vocea coșmarurilor ei.

Pentru o clipă, zâmbetul i s-a frânt.

— Sunt tatăl tău.

— Nu. Ești bărbatul care a urmărit-o.

— Tot ce am făcut a fost pentru familie.

Matteo a făcut un pas înainte.

— Ai otrăvit-o.

— Am vrut să se întoarcă la mine.

— Ai ucis-o.

— Ea m-a făcut monstru.

— Nu, am spus. Ai fost monstru înainte să mă naști.

Gavril a strâns bastonul.

— Imperiul este al meu. Prin tine, va rămâne în familie.

Am înțeles atunci ce voia cu adevărat. Nu fiica lui. Nu iertarea mea. Avea nevoie de numele meu pentru a transfera acțiunile și conturile pe care Elena le ascunsese.

Am scos din dosar declarația mamei.

— Acestea nu sunt ale tale.

— Sunt ale familiei mele.

— Nu. Sunt ale femeii pe care ai distrus-o.

Gavril s-a repezit spre mine mai repede decât ar fi trebuit să poată. Carlo a intervenit, dar bărbatul a scos un cuțit mic din mânecă și l-a îndreptat spre dosar.

Matteo s-a pus între noi.

Lama i-a tăiat palma.

Sângele a picurat pe hârtia cu semnătura mamei.

— Matteo!

— Nu te uita la mine. Uită-te la el.

Gavril a râs scurt.

— Încă o protejezi? După ce a vrut să divorțeze de tine?

Matteo și-a ținut palma rănită.

— Da.

— Ea te urăște.

— Poate. Dar alegerea ei îi aparține.

Am făcut un pas către Gavril.

— Nu vei primi nimic de la mine.

— Sunt tatăl tău!

— Ai fost doar un nume ascuns într-un sertar.

A încercat să mă prindă de braț. De data aceasta, nu Matteo l-a oprit. Marta a ridicat bastonul lui căzut și i l-a pus între coaste.

— Ajunge, Gavril.

El s-a întors spre ea.

— Tu trebuia să taci.

— Am tăcut douăzeci și trei de ani. Mi-a ajuns.

Carlo a chemat ajutorul medical al portului, iar Gavril, slăbit de boală și de furie, s-a prăbușit lângă lăzi. Nu l-am privit ca pe un tată. Nu am putut. Era doar omul care transformase sângele într-o pretenție.

În zori, am mers la clinica unde erau păstrate registrele vechi. Medicul care semnase certificatul mamei încă trăia. Când a văzut declarația, a scos din dulap registrul original și a recunoscut plățile.

Nu am mers la tribunal în acea zi. Nu aveam nevoie să decidă un străin cine fusese mama mea sau ce îmi datora Gavril. Documentele au fost trimise procurorilor, iar conturile lui au fost înghețate pentru a acoperi victimele pe care le lăsase în urmă. Afacerile nu au ajuns la mine.

Am refuzat totul.

Matteo a semnat actele de divorț înainte să i le cer. A cedat fundației mamei mele partea lui din companie și a păstrat doar câteva camioane și un atelier vechi, suficient cât să plătească datoriile angajaților.

— De ce faci asta? l-am întrebat în fața notarului.

El avea palma bandajată. Pe bandaj se vedea o pată roșie, mică, încăpățânată.

— Pentru că dragostea nu poate fi o cușcă, Lucia.

— Ai învățat asta prea târziu.

— Știu.

— Și dacă plec?

— Îți voi păzi plecarea de la distanță, dacă îmi vei permite. Dacă nu, voi învăța să stau departe.

Nu i-am promis că mă întorc.

Nu i-am promis nici că-l iert.

Dar când am ieșit, nu am mai simțit nevoia să fug fără să privesc în urmă.

La prânz, am dus dosarul la vechea casă a mamei. Marta m-a însoțit. Pe masa din hol am așezat fotografia, declarația și plăcuța metalică găsită la depozit.

Matteo a rămas afară, lângă mașină.

— Nu intri? l-am întrebat.

— Casa aceasta este a ta.

— Nu te-am întrebat a cui este.

A intrat fără paznici, fără telefon și fără haina neagră care îl făcea să pară de neatins.

În camera mamei, am deschis sertarul vechi. În spatele unei căptușeli desprinse am găsit o panglică îngălbenită, legată în jurul unui clopoțel mic de argint. Marta mi-a spus că mama îl agita când eu eram copil, ca să mă facă să râd.

I l-am întins lui Matteo.

— Ține-l.

S-a uitat la mine, surprins.

— De ce?

— Pentru că vreau să afli cum sună ceva ce nu este o alarmă.

A închis degetele în jurul clopoțelului.

În clipa aceea, telefonul lui a vibrat. Un mesaj de la clinică: Gavril ceruse să vorbească doar cu mine. Nu pentru bani. Nu pentru documente.

Pentru a-mi spune unde îngropase ultima scrisoare a Elenei.

Matteo a întins telefonul spre mine.

— Vrei să mergem?

Am privit bandajul de pe mâna lui, apoi clopoțelul de argint din palma sa.

— Merg eu.

— Bine.

A făcut un pas înapoi.

— Matteo?

S-a oprit.

— Poți veni până la ușă. Atât.

Nu a zâmbit. Nu a încercat să mă atingă. Doar a mers lângă mine, la aceeași distanță, în timp ce clopoțelul din mâna lui a sunat încet la fiecare pas.

Iar când am ajuns la camera unde Gavril își ascunsese ultima armă împotriva trecutului, am auzit glasul mamei mele înregistrat pe o casetă veche:

— Lucia, dacă asculți asta, înseamnă că ai ales singură.