I-am pus actele de divorț în fața lui Matteo, iar când a oprit mașina, gardianul lui a încremenit

În clipa în care Matteo a îngenuncheat pe podeaua limuzinei, am crezut că în sfârșit își pierduse mințile.

Ploaia lovea geamurile cu furie, iar lumina unui felinar tăia interiorul mașinii în dungi palide. Aveam mâna pe clanța portierei, pregătită să fug în stradă, când el s-a lăsat jos în fața mea.

— Ce faci? am șoptit.

Matteo nu mi-a răspuns.

Carlo, șeful escortei, se uita în oglinda retrovizoare cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Omul acela asistase la împușcături, răpiri și întâlniri în care oamenii plecau cu fețele albe. Dar acum își ținea mâna la gură.

Matteo mi-a prins glezna cu ambele mâini.

Degetele lui erau reci.

Apoi și-a apăsat buzele pe pantoful meu ud de ploaie.

M-am tras înapoi.

— Matteo, oprește-te!

El și-a ridicat privirea. Ochii lui întunecați nu mai erau reci, nici autoritari. În ei era ceva atât de dezarmat, încât m-a speriat mai tare decât toate amenințările pe care le primisem în ultimii trei ani.

— Nu pleca, a spus.

Era prima dată când îmi cerea ceva fără să ordone.

Cu trei ore înainte, la vila de lângă lac, îl așteptasem la masa acoperită cu douăsprezece lumânări. Florile fuseseră alese de menajeră, pentru că ea își amintea data nunții noastre. Matteo sosise cu patruzeci de minute întârziere, cu ploaie pe umeri și telefonul lipit de palmă.

Nici măcar nu m-a întrebat cum arătam.

— Ce sunt acestea? a spus, privind actele de lângă farfurie.

— Actele de divorț.

Pentru prima dată în seara aceea, m-a privit cu adevărat.

A luat prima pagină și a citit-o până la capăt.

— Cine ți-a băgat ideea asta în cap?

— Nimeni. Eu am hotărât.

— Ești supărată.

Am râs, dar râsul meu a sunat ca o cană crăpată.

— Sunt singură de trei ani, Matteo. Supărarea a trecut de mult.

El a împăturit foile cu precizia cu care semna contracte și condamna oameni.

— Căsniciile nu se termină dintr-o singură conversație.

— A noastră nici măcar nu a început într-una.

Tăcerea lui m-a durut mai mult decât orice insultă.

I-am spus că știam despre șoferii verificați, porțile încuiate și bărbații care dispăreau după ce puneau întrebări despre mine. Știam că mă proteja de toți dușmanii lui.

— Dar nu m-ai protejat de singurătatea pe care ai creat-o tu, am spus.

Fața i s-a încordat.

— Ești soția mea.

— Tocmai asta este problema. Sunt soția ta, dar nu mă simt femeia pe care o iubești.

Sus, am împachetat o singură valiză: două rochii, pașaportul, fotografia mamei și puloverul crem purtat în dimineața de după nuntă. Nu am luat niciun cadou de la Matteo.

Când am coborât, el mă aștepta la baza scărilor.

— Unde pleci?

— Departe.

— Pentru cât timp?

— Până îmi amintesc cum e să nu cerșesc atenția propriului meu soț.

A urmat până la mașină fără să mă atingă. Când portiera era aproape închisă, a spus:

— Mută-te.

Carlo s-a dat imediat la o parte.

Drumul spre gară a fost plin de ploaie și tăceri. Apoi i-am spus că nu vreau protecție, ci să aud că nu vrea să plec.

— Nu vreau, a răspuns.

— De ce?

— Pentru că locul tău este acasă.

— Asta nu înseamnă iubire, Matteo.

I-am spus că nu cred că m-a iubit vreodată.

Atunci culoarea i-a fugit din obraz.

— Oprește mașina, a poruncit.

Frânele au scrâșnit sub felinarul stins.

Am întins mâna spre portieră, dar Matteo s-a mișcat înaintea mea. A căzut în genunchi, mi-a prins piciorul și și-a coborât buzele spre pantoful meu. Carlo a ridicat mâna, ca și cum ar fi vrut să oprească timpul.

Matteo și-a strecurat apoi degetele sub tivul rochiei mele, nu ca să mă atingă, ci ca să scoată ceva ascuns acolo, prins în căptușeală.

— Lucia, înainte să pleci, trebuie să vezi ce am găsit în camera mamei tale…

PARTEA 2

…Degetele lui au scos o fotografie îndoită, protejată într-o folie subțire. Am recunoscut imediat chipul mamei mele, Elena, deși poza părea făcută cu mulți ani înainte să mă nasc.

În spatele ei se afla un bărbat pe care nu-l mai văzusem niciodată. Purta o haină de lână și ținea în mână o cutie metalică. Pe marginea fotografiei, cu cerneală violetă, mama scrisese o singură frază: „Dacă Matteo află, Lucia nu va ajunge la douăzeci și cinci de ani.”

Mi s-au înmuiat genunchii.

— De unde ai asta?

— Din podeaua camerei ei, a răspuns Matteo.

— Ai căutat printre lucrurile mamei fără să-mi spui?

— Am căutat după ce am primit un plic cu numele tău.

— Ce plic?

El a privit spre Carlo.

— Spune-i.

Carlo a coborât din mașină și a deschis portiera din față. Ploaia îi curgea de pe marginea pălăriei.

— Acum două săptămâni, cineva a lăsat la poarta de est o cutie cu obiecte din casa veche a mamei dumneavoastră, a spus el. Printre ele era o cheie și un număr de depozit.

Am strâns fotografia între degete.

— Și de ce nu mi-ai spus?

Matteo și-a ridicat privirea spre mine.

— Pentru că omul care a trimis-o urmărea casa de trei luni.

— M-ai mințit trei ani. Ce mai contează încă două săptămâni?

Întrebarea l-a lovit. A rămas în genunchi, cu palma pe podeaua murdară a limuzinei.

Nimeni nu-l mai văzuse pe Matteo De Luca într-o asemenea poziție. Nici măcar eu.

— Eu nu te-am mințit ca să te controlez, a spus. Te-am mințit ca să rămâi vie.

— Aceasta este scuza tuturor bărbaților care hotărăsc în locul femeilor.

— Nu este o scuză.

— Atunci ce este?

— Frica mea.

A rostit cuvântul atât de încet, încât aproape l-am pierdut în zgomotul ploii.

În buzunarul interior al hainei lui a vibrat telefonul. Matteo a privit ecranul și s-a ridicat brusc.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

— Depozitul a fost spart.

— Cine era acolo?

— Un om care ne aștepta.

Carlo a primit un mesaj, l-a citit și a albit.

— Matteo, avem o problemă.

— Vorbește.

— A lăsat ceva pentru Lucia.

Carlo a întins telefonul. Pe ecran era fotografia unei plăcuțe de metal gravate cu inițialele mamei mele. Sub ea se vedea un bilet: „Ați păzit-o de toți, mai puțin de adevărul despre tatăl ei.”

Am simțit cum mi se strânge pieptul.

— Tatăl meu a murit când eram copil.

Matteo nu a răspuns.

— Matteo.

— Asta ți s-a spus.

— Tu ce știi?

În depărtare, o sirenă s-a auzit pe stradă, apoi s-a stins.

— Știu că mama ta nu a fugit de el, a spus Matteo. A fost ajutată să dispară.

— De cine?

El a întors capul spre geamul acoperit de picături.

— De tatăl meu.

Mi-am simțit degetele amorțind.

— De ce ar fi ajutat-o tatăl tău?

— Pentru că bărbatul din fotografie nu era un străin. Era fratele lui.

Carlo a închis portiera și s-a urcat în față.

— Trebuie să plecăm. Acum.

— Nu, am spus. Nu mai plec nicăieri până nu-mi spui tot.

Matteo s-a apropiat de mine. În lumina palidă a felinarului, părea mai obosit decât îl văzusem vreodată.

— Dacă îți spun, nu mai există drum înapoi.

— Pentru mine nu a existat niciodată un drum înapoi. M-ai ținut într-o casă plină de paznici și mi-ai ascuns propria familie.

— Am vrut să-ți dau timp.

— Pentru ce?

Atunci telefonul lui a sunat din nou. De data aceasta, pe ecran nu era un număr necunoscut, ci numele unui om pe care îl auzisem doar o singură dată, cu doisprezece ani în urmă, în timp ce mama plângea în somn.

Gavril De Luca.

Unchiul lui Matteo.

Matteo a privit numele și a șoptit:

— Nu trebuia să fie în viață…

PARTEA 3

…Matteo a apăsat pe butonul de răspuns, dar din difuzor nu s-a auzit vocea lui Gavril. S-a auzit un zgomot metalic, apoi trei lovituri scurte într-o ușă.

Carlo a înjurat în șoaptă.

— Nu este un apel, a spus el. Este un semnal.

Matteo a închis telefonul și a privit fotografia din mâna mea.

— Mergem la depozit, a spus.

— Eu merg. Tu îmi spui tot.

— Lucia, este prea periculos.

— M-am săturat ca pericolul să fie motivul pentru care nu merit adevărul.

Douăzeci de minute mai târziu, am ajuns la un depozit abandonat de lângă port. Ceasul de pe bord arăta douăzeci și trei și patruzeci. Mirosul de sare, motorină și lemn ud intrase în haine. Pe beton se vedeau urme proaspete de noroi.

Carlo a ridicat lanterna.

— Nu există nimeni aici.

— Ba da, a spus o voce din întuneric.

O femeie în vârstă a ieșit dintre lăzi. Purta un palton maroniu și strângea la piept o geantă de pânză. Am recunoscut-o după mâinile noduroase.

— Marta? am întrebat.

Fusese infirmiera mamei în ultimul an de viață.

Femeia a început să plângă înainte să ajungă la noi.

— Iertați-mă, domnișoară Lucia. Am așteptat prea mult.

Matteo a făcut un pas spre ea.

— Unde este Gavril?

— Nu a venit. Îi este frică.

— Lui îi este frică? a râs Matteo fără veselie. După tot ce a făcut?

Marta a scos din geantă un dosar legat cu o panglică galbenă, pătată de umezeală.

— Mama dumneavoastră mi l-a dat în noaptea în care a dispărut. Mi-a spus să-l păstrez până când Matteo va înceta să vă țină departe de adevăr.

M-am uitat la soțul meu.

— Știai de dosar?

— Știam că există. Nu știam unde.

— Și ai știut că mama mea nu a murit din cauza bolii?

Marta a coborât privirea.

— Elena a fost otrăvită încet. Nu de Gavril, ci de omul care voia să preia afacerile familiei. Tatăl lui Matteo a încercat să o scoată din oraș. Când a fost ucis, Elena s-a ascuns împreună cu dumneavoastră.

Am simțit că podeaua fuge de sub mine.

— Cine a ucis-o?

Marta a întins dosarul către mine. Pe prima pagină era semnătura unui medic și o notă despre plăți lunare către o clinică privată. Ultima semnătură aparținea lui Gavril.

— El a plătit doctorul, a spus Marta. El a trimis oamenii care au găsit ascunzătoarea. Iar Matteo a aflat prea târziu.

M-am întors spre soțul meu.

— De aceea m-ai păzit?

— Da.

— De aceea ai refuzat să vorbești despre mama?

— Da.

— Și de ce m-ai lăsat să cred că nu mă iubești?

Matteo a îngenuncheat din nou, direct pe betonul rece.

— Pentru că orice om care știa cât de mult însemni pentru mine devenea o armă îndreptată spre tine.

Mi-a prins mâna, dar nu am retras-o.

— Am construit ziduri, Lucia. Apoi am uitat să-ți spun că eram închis în ele împreună cu tine.

Marta a început să tușească. Din buzunarul paltonului i-a căzut o hârtie mică.

Carlo a ridicat-o.

— Este un bilet de transfer.

Pe el apărea numele unei clinici și data zilei următoare.

— Gavril este internat acolo, a spus Marta. Dar nu pentru tratament. A cerut să fie dus acolo fiindcă știe că Matteo nu va trage într-un loc plin de pacienți.

Telefonul lui Matteo a vibrat. Un mesaj nou.

„Vino singur, altfel Lucia primește restul dosarului în bucăți.”

Matteo a privit ecranul. Eu am văzut imediat ceva ce el nu observase: la finalul mesajului era un simbol gravat pe fotografia mamei.

Același simbol se afla pe spatele certificatului meu de naștere.

— Matteo, am spus, cine sunt eu de fapt pentru Gavril?

El a ridicat ochii spre mine, iar răspunsul lui a făcut aerul din depozit să dispară…