PARTEA 4 — Cu un sfert de oră înainte de plecare, fiica mea mi-a șoptit ceva despre soția mea, iar zâmbetul ei a dispărut

PARTEA 4

Nu am mers singur la clinică.

În primele treizeci de secunde după mesaj, Olena a încercat să-mi ia frica și s-o transforme în grabă. M-a sunat de trei ori, apoi de încă șase ori. Când n-am răspuns, a început să trimită mesaje.

„Nu face nimic nesăbuit.”

„Știu unde este Masha.”

„Dacă vrei să mai fii tată, vino fără poliție.”

Radu a citit totul cu telefonul în mână.

— Nu răspunde, mi-a spus.

— Ea crede că încă mă poate conduce.

— Tocmai de aceea nu trebuie să-i dai controlul.

Maxim a pus laptopul pe masă și a urmărit semnalul telefonului lui Olena. Nu era la clinică. Era într-un depozit de la marginea orașului, aproape de drumul care ducea spre litoral.

Am simțit cum sângele îmi îngheață.

— Casa de la mare, am spus.

— Probabil are acolo copii după acte, a răspuns Maxim. Sau pe cineva care le poate folosi.

Ludmila s-a ridicat de lângă Masha.

— Eu rămân cu ea.

— Nu, am spus. Veniți cu noi, dar stați în mașina poliției.

Pentru prima dată, nu am mai încercat să rezolv singur ceva ce fusese construit în secret împotriva noastră.

La ora opt și douăzeci, doi polițiști au ajuns la casa Ludmilei. Masha a intrat în mașină între bunica ei și o agentă, ținând broasca de lemn la piept.

— Tati, te întorci?

M-am aplecat la geam.

— De data asta, da.

— Promiți?

— Promit.

Am ajuns la clinică la ora nouă și patruzeci și cinci. Ușa de sticlă reflecta un cer alb, iar în hol mirosea a dezinfectant și a cafea arsă. La recepție, o femeie a verificat dosarul electronic.

— Domnul Andrei Popescu?

— Da.

— Fiica dumneavoastră este programată pentru evaluare psihiatrică. A fost adusă de doamna Olena Popescu.

Mi-am simțit genunchii moi.

— Unde este copilul?

Femeia a privit ecranul.

— Nu a ajuns încă.

Radu s-a aplecat peste tejghea.

— Cine a introdus programarea?

— Contul domnului Popescu.

— Nu mai folosiți acel cont. Acesta este un caz de fals informatic.

În aceeași clipă, telefonul recepționerei a sunat. A ascultat și apoi și-a ridicat privirea spre noi.

— Poliția este în fața depozitului de la marginea orașului.

Olena și Serghei fuseseră găsiți acolo cu o cutie metalică, două telefoane și un dosar notarial. În cutie se aflau flaconul fără etichetă, carduri de memorie și o cheie de rezervă pentru casa de la mare.

Dar cel mai important lucru nu era în cutie.

Era în telefonul vechi al lui Serghei.

Maxim îl copiase înainte ca polițiștii să-l sigileze, iar Radu a deschis fișierele în sala de așteptare. Primele înregistrări erau cele pe care le văzusem deja. Apoi a apărut una filmată în bucătărie, cu două săptămâni înainte.

Olena stătea la masă, iar Serghei fuma lângă fereastră. Mâinile lui tremurau ușor.

— Mai avem nevoie de două filmări, spunea el. Una cu ea plângând, una cu el urlând.

— Andrei pleacă joi, răspundea Olena. Atunci va fi simplu.

— Și dacă fata vorbește?

Olena râdea.

— O să spună că i-am pus vitamine. Nimeni nu ascultă un copil speriat.

Am simțit că nu mai pot respira.

În filmare, Serghei a deschis o mapă.

— După ce medicul îl declară instabil, tu devii tutore temporar. Eu vând casa prin firma mea. Împărțim banii.

— Iar Masha?

— O trimitem câteva luni într-un centru. Până se liniștesc lucrurile.

Olena a privit spre cameră fără să știe că era filmată.

— Nu va mai avea pe cine să creadă.

Radu a oprit înregistrarea.

— Acum ai totul.

Nu era adevărat.

Aveam adevărul, dar încă nu-mi puteam scoate din minte ultima ei frază: „Nu va mai avea pe cine să creadă.”

La prânz, poliția ne-a dus la secție. Olena și Serghei se aflau într-o cameră de interogatoriu, cu un recorder pornit pe masă. Printr-un perete de sticlă, am văzut-o pe Olena cum își frământa degetele.

— Nu vreau să o văd, am spus.

— Trebuie să auziți ceva, mi-a răspuns inspectorul.

A apăsat un buton.

Vocea Olenei s-a auzit prin difuzor, limpede, rece, imposibil de confundat.

„Dacă Andrei nu semnează, îl facem să pară periculos. Masha va confirma orice, dacă o speriem suficient.”

În cameră, Olena și-a ridicat capul. A auzit propriile cuvinte și, pentru prima dată, n-a mai putut pretinde că fuseseră scoase din context.

— Nu am spus asta așa, a murmurat ea.

Inspectorul a intrat.

— Ați spus-o exact așa.

Serghei a început să vorbească repede.

— Eu doar am ajutat-o. Ea a venit la mine cu planul.

Olena s-a întors spre el.

— Taci.

— Nu mai am de ce să tac.

— Ai promis că nu mă vei lăsa singură.

— Ai promis că îmi dai jumătate din casă.

A fost prima dată când i-am văzut certându-se fără să-și mai poată ascunde măștile.

A urmat percheziția de la locuință. Polițiștii au ridicat laptopul Olenei, o cutie cu medicamente și un caiet în care erau notate orele la care eu plecam, orele la care Masha adormea și numele persoanelor cărora trebuiau trimise filmările.

În dormitorul nostru au găsit și contractul pregătit pentru vânzarea casei de la mare.

Semnătura mea era falsificată.

Radu a refuzat să mai fie avocatul Olenei, deși ea l-a sunat din secție și i-a promis bani.

— Nu pot apăra o persoană care îmi cere să mint în fața instanței, i-a spus el. Nu după ce am văzut probele.

Ea a început să plângă.

Nu am simțit satisfacție.

Doar o oboseală imensă.

În următoarele zile, procurorul a cerut arestarea preventivă pentru Serghei și măsuri severe împotriva Olenei. Tribunalul a aprobat ordinul de protecție. Analiza medicală a confirmat că Masha fusese sedată de mai multe ori. Expertiza digitală a demonstrat că filmările despre mine fuseseră montate.

La prima audiere, Olena a încercat să mă privească.

— Andrei, putem repara asta. Am fost speriată. Serghei m-a împins.

— Tu ai cumpărat flaconul?

A tăcut.

— Tu ai filmat-o?

A coborât ochii.

— Tu ai scris că trebuie să mă faci să par periculos?

— Nu am vrut să ajungem aici.

— Dar ai vrut să ajungi la casă.

N-a mai răspuns.

După trei luni, instanța a stabilit că Masha rămâne definitiv în grija mea, iar casa de la mare a fost pusă sub protecție juridică pentru ea. Serghei a primit o condamnare pentru fals, șantaj și fraudă. Olena a fost găsită vinovată pentru administrarea substanțelor fără drept, falsificarea documentelor și punerea în pericol a copilului. A primit o pedeapsă cu executare.

Nu am mers la închisoare când a cerut să mă vadă.

În ziua în care am semnat actele finale, m-am întors acasă și am deschis camera Olenei. Era goală. Pe perete rămăsese doar un dreptunghi mai deschis la culoare, acolo unde fusese fotografia noastră de la nuntă.

În dulap, sub o eșarfă, am găsit broșa ei de metal. Nu am păstrat-o. Am pus-o într-o cutie și am dus-o la centrul de obiecte pierdute.

Apoi am intrat în camera Mashei.

Pe birou se afla paharul ei galben, spălat de zeci de ori, dar pe fund încă rămăsese o dâră albicioasă pe care nu reușisem s-o îndepărtez complet. L-am aruncat.

Masha a văzut coșul gol.

— Nu mai trebuie să păstrăm lucrurile care ne-au făcut rău, a spus ea.

Am îmbrățișat-o.

— Nu.

— Dar broasca mea rămâne?

Mi-a arătat talismanul de lemn. Vopseaua verde de pe spatele lui se cojise, iar șnurul roșu era aproape rupt.

— Broasca rămâne, am spus. Ea ne-a amintit să spunem adevărul.

— Eu am spus adevărul.

— Da. Tu ne-ai salvat.

Săptămânile au trecut încet.

Am renunțat la serviciile care mă trimiteau mereu în străinătate și am început să lucrez de acasă. Dimineața o duceam pe Masha la școală, iar după-amiaza o luam de la poarta mică din spatele clădirii. Am învățat numele colegelor ei, programul de desen și faptul că îi plăceau clătitele arse pe margini.

Ludmila venea vinerea și gătea supă. Maxim a instalat camere noi, dar Masha nu mai tresărea când auzea un sunet în hol.

Într-o seară de noiembrie, primul omăt s-a lipit de ferestre. Masha stătea la masa din sufragerie și desena casa de la mare. A făcut ferestrele galbene și a desenat trei siluete înăuntru: ea, eu și bunica Ludmila.

— Unde este mama? am întrebat cu grijă.

Masha s-a uitat la creionul din mână.

— Nu știu.

— Vrei să vorbim despre asta?

— Nu astăzi.

— Bine.

A continuat să coloreze acoperișul.

— Tati, oamenii răi pot să se schimbe?

Am privit ninsoarea.

— Uneori. Dar numai dacă recunosc ce au făcut și acceptă urmările.

— Iar dacă nu?

— Atunci noi nu mai stăm lângă ei ca să-i salvăm.

Masha a dat din cap, ca și cum răspunsul ar fi fost mai simplu decât îl simțeam eu.

În decembrie, am primit primul mesaj de la Olena după sentință.

„Am înțeles unde am greșit. Masha are nevoie de mama ei. Te rog, lasă-mă să-i vorbesc măcar cinci minute.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi i-am răspuns.

„Masha nu are nevoie să poarte din nou frica ta. Orice legătură va fi decisă doar de specialiști și de instanță. Eu nu voi mai negocia siguranța ei.”

Am șters numărul.

Nu pentru că nu-mi mai era teamă.

Ci pentru că, în sfârșit, frica nu mai lua decizii în locul meu.

În ajunul Crăciunului am dus-o pe Masha la casa de la mare. Ferestrele fuseseră curățate, camerele aerisite, iar în hol mirosea a lemn încălzit și a portocale.

Ea a alergat până la verandă și a privit valurile.

— Putem locui aici vara?

— Putem locui oriunde vrei.

— Atunci vreau aici.

Am scos din buzunar broasca de lemn. Îi schimbasem șnurul, iar pe spate reparasem vopseaua verde. I-am prins-o la gât.

— Să nu o mai ascunzi niciodată, i-am spus.

— Nu o voi ascunde.

— Și dacă ți se face teamă?

Masha a strâns talismanul între degete.

— Spun adevărul.

Marea lovea țărmul cu un ritm adânc. Pentru prima dată după multe luni, nu mai auzeam în fiecare zgomot o amenințare.

Am privit-o cum desenează pe nisip o casă cu două ferestre mari. Deasupra acoperișului a făcut un soare strâmb, dar luminos.

— Tati?

— Da?

— Acum pot să mă gândesc la mama fără să-mi fie frică.

Am închis ochii pentru o clipă.

— Și eu pot.

Pe gâtul ei, broasca de lemn s-a mișcat ușor în vânt, iar șnurul roșu a rămas întreg.

Apoi Masha mi-a luat mâna și am intrat împreună în casă.

De data aceasta, ușa s-a închis în urma noastră fără să mai ascundă pe nimeni.