PARTEA 4 — Am venit singură la nunta surorii mele, iar gluma tatălui s-a transformat într-o tăcere care i-a șters zâmbetul

PARTEA 4

Telefonul meu era în mâna mea când avocata a rostit ultimele cuvinte.

Pentru o clipă, nimeni nu s-a mișcat.

Apoi Miron a zâmbit.

— Vedeți? a spus el. Fiica voastră m-a atacat, dar ea este cea care a furat.

— Nu am inițiat niciun transfer, am răspuns.

— Telefonul tău spune altceva.

Danilo mi-a luat aparatul și l-a întors pe toate părțile. Carcasa era crăpată de la căderea în fântână, iar în colțul ecranului se adunase încă o picătură de apă.

— Telefonul ei a fost în apă, a spus el. La ora la care transferul a fost făcut, era aici, în fața a sute de oameni.

Avocata a deschis repede calculatorul administratorului.

— Ordinul a fost programat ieri, nu inițiat în această seară. Cineva a folosit parola salvată și a pregătit transferul înainte de nuntă.

Miron a făcut un pas spre ușă.

— Nu aveți mandat să mă țineți aici.

— Nu vă ținem noi, a spus avocata. Vă așteaptă poliția în fața restaurantului.

Telefonul ei a sunat din nou. A ascultat, apoi a spus calm:

— Cererea de blocare a conturilor a fost aprobată. Transferul nu a fost finalizat.

Zâmbetul lui Miron a dispărut.

— Nu puteți face asta.

— Ba da, a răspuns ea. Pentru că ați folosit datele soției, ați falsificat un testament și ați încercat să mutați activele firmei.

Mama a început să plângă.

— Miron, unde sunt banii?

El s-a întors spre ea.

— Ai fi murit fără mine.

— Nu, a spus mama. Aș fi trăit speriată. Nu e același lucru.

Polițiștii au intrat în sală câteva secunde mai târziu. Unul dintre ei i-a cerut lui Miron să-și pună mâinile la spate.

— Marta, spune-le că ai greșit, mi-a cerut tata. Spune-le că ai exagerat. Încă poți salva familia.

Am simțit cum vechea vinovăție îmi urcă în gât. De câte ori nu reparasem după el? De câte ori nu plătisem facturi, nu ascunsesem scandaluri, nu explicasem altora că tata era doar obosit?

De data aceasta, am făcut un pas înapoi.

— Nu te mai salvez de consecințele tale.

Polițistul l-a dus spre ieșire. În prag, Miron s-a oprit.

— Fără mine nu ești nimic.

— Fără tine, încep să aflu cine sunt.

După plecarea lui, sala a rămas plină de flori și distrusă de adevăr. Nunta s-a încheiat fără dans. Radu a plecat singur, iar Solomia s-a așezat pe marginea scenei, cu voalul strâns în pumni.

— Tu știai că ești căsătorită și nu mi-ai spus, a zis ea.

— Știam că tata va folosi orice spun împotriva mea.

— M-ai urât?

Am privit-o mult timp.

— Uneori am urât locul pe care mi l-ați dat. Nu te-am urât pe tine.

Ea a coborât ochii.

— Eu am râs când te-a împins.

— Știu.

— Îmi pare rău.

Nu am îmbrățișat-o imediat. Iertarea nu este o ușă pe care o deschizi fiindcă cineva bate o dată. Dar i-am întins un șervețel și am rămas lângă ea până a încetat să plângă.

În zilele următoare, telefoanele au început să sune fără oprire. Contabila firmei a venit la birou cu trei registre și cu mâinile tremurând. Banca a confirmat că transferul fusese pregătit de Miron cu ajutorul directorului financiar, omul pe care-l crezusem loial familiei.

El a încercat să dea vina pe mine la fiecare apel.

— Marta a vrut controlul, spunea el. Marta a pus totul la cale.

Dar înregistrările nu se certau cu nimeni.

La două săptămâni după nuntă, avocata ne-a dus la biroul procurorului. Miron a ascultat acolo propria voce, fără microfon, fără invitați și fără puterea de a transforma totul în glumă.

„Semnezi acum sau plec și las banca să ia tot.”

Cuvintele lui au răsunat din difuzor.

Miron și-a privit mâinile.

— Opriți înregistrarea.

— Nu, a spus procurorul. Ascultați.

„Marta nu va veni să te salveze.”

Asta l-a lovit mai tare decât orice acuzație. A ridicat capul spre mine.

— Ai făcut asta ca să mă vezi aici?

— Nu. Am făcut-o pentru ca mama să nu mai fie obligată să te protejeze.

În aceeași zi, testamentul fals a fost suspendat, activele au fost înghețate, iar compania a intrat într-o administrare temporară. Miron urma să răspundă pentru agresiune, fals, presiuni asupra mamei și tentativa de fraudă.

Nu am simțit bucurie.

Am simțit aer.

Casa bunicii a rămas goală câteva săptămâni. Când am intrat ultima dată în camera mea de copil, am găsit pe pervaz o fotografie cu mine la șapte ani. Eram în rochie galbenă, cu genunchii juliți și cu broșa de ceramică prinsă strâmb la guler.

Am luat fotografia.

Nu am luat nimic altceva.

În sertarul biroului am găsit rochia verde, udă și împăturită de o angajată care încercase să fie amabilă. Materialul mirosea încă a apă și a piatră.

Am aruncat-o.

Broșa am păstrat-o.

Trei luni mai târziu, m-am mutat cu Danilo într-un apartament mic din Brașov, la etajul patru, unde diminețile începeau cu zgomotul tramvaielor și miros de pâine caldă. Am preluat administrarea fondului, dar am schimbat tot: programul, oamenii și felul în care erau luate deciziile.

Mama s-a mutat într-un apartament aproape de noi. A început să meargă la ședințe de consiliere și, pentru prima dată, a învățat să închidă telefonul când cineva ridica vocea.

Solomia a renunțat la nuntă și și-a găsit o slujbă într-o florărie. La început vorbeam rar. Apoi, într-o duminică, a venit cu o cutie de carton plină de scrisori.

— Sunt ale bunicii, a spus ea. Tata le ascunsese într-un dulap.

Într-una dintre ele, bunica scrisese despre mine: „Marta nu este greu de iubit. Doar nu acceptă să fie iubită pe jumătate.”

Am citit rândurile de două ori.

Apoi am pus scrisoarea în sertarul noptierei.

În prima zi de zăpadă, Danilo m-a găsit pe balcon cu două cești de ceai. Fiica surorii mele, o fetiță de patru ani, venise în vizită și desenase pe o foaie o casă, un copac și patru oameni ținându-se de mână.

— Unde e fântâna? m-a întrebat ea.

— Nu avem una.

— Atunci am desenat-o aici.

A pus un cerc albastru lângă casă.

Am râs pentru prima dată fără să-mi fie teamă că cineva va folosi râsul împotriva mea.

Într-o seară, după aproape șase luni, am primit un mesaj de la Miron. Era trimis din centrul de detenție, prin avocat.

„Vino să mă vezi. Sunt tot tatăl tău.”

Am ținut telefonul în palmă mult timp.

Danilo nu m-a întrebat ce voi face.

Știa.

I-am răspuns: „Ești tatăl meu, dar nu mai sunt responsabilă pentru viața ta. Îți doresc să înveți să trăiești cu adevărul.”

Apoi am șters mesajul și am închis telefonul.

În dimineața următoare, am prins broșa de ceramică în forma unei frunze la gulerul unei cămăși albastre. Nu mai era ascunsă sub haine. Lumina se lovea de suprafața ei mică și se răspândea pe perete ca o pată caldă.

Am ieșit din casă.

Zăpada scârțâia sub pași.

Pentru prima dată, nu plecam de undeva.

Mă duceam spre viața mea.

Și frunza nu mai tremura.