PARTEA 4 — Am primit o sută de trandafiri galbeni cât soțul era plecat, iar când am început să-i număr, polițistul a tăcut

 

PARTEA 4

…folosind o autorizație falsă, cu numele lui Victor.

Mi s-a tăiat respirația.

— Unde este Mara?

Radu nu mi-a răspuns imediat. A ieșit pe coridor și a început să dea ordine prin telefon. În depozitul rece, Victor stătea nemișcat lângă masă, iar picături de apă îi cădeau de pe haină pe podeaua de ciment.

— Ai luat-o tu? am întrebat.

— Nu.

— Cine a luat-o?

— Nu știu.

— Ai spus că nu trebuia să ajung aici. Cum ai știut unde sunt?

Victor a deschis gura, dar nu a rostit nimic.

În spatele lui, o ușă metalică s-a trântit. Doi agenți au intrat cu armele ridicate.

— Mâinile la vedere!

Victor a ridicat încet brațele.

— Elena, jur că nu i-am făcut nimic.

— Atunci de ce ai folosit o fotografie falsă ca să mă convingi că ești la Brașov?

— Pentru că voiam să te protejez.

— De cine?

— De Irina.

Radu s-a întors către el.

— Sora ei v-a trimis florile ca să o avertizeze, nu ca să vă protejeze pe dumneavoastră.

Victor a privit spre telefonul vechi. Înregistrarea încă se auzea în buclă. Propria lui voce rostea amenințarea, iar el încerca să o acopere cu respirația.

— Opriți-l! a strigat.

— Nu eu l-am pornit, a spus Radu. Și tocmai de aceea este cea mai bună dovadă.

Telefonul lui Victor a început să sune. Pe ecran apărea numele avocatului său, Mihai Bălan.

Victor a răspuns cu mâinile tremurând.

— Mihai, vino imediat. Spune-le că totul este o înscenare.

Vocea avocatului s-a auzit prin difuzor, agitată.

— Victor, unde ești?

— La tipografie. Am nevoie de tine.

— Nu mai pot veni.

— Ce înseamnă că nu poți?

— Am primit documentele. Și am văzut transferurile.

Victor a albit.

— Nu vorbi la telefon despre asta.

— Ai transferat bani timp de zece ani într-un cont din străinătate, folosind numele lui Dan Pavel. Iar în această dimineață ai retras aproape totul.

— Mihai, ascultă-mă…

— Nu. Îți retrag reprezentarea. Nu voi minți pentru tine.

Victor a lăsat telefonul să-i cadă din mână.

Atunci Radu a primit un nou apel. A ascultat, apoi mi-a întins telefonul.

— Este Mara.

Am auzit mai întâi respirația ei, apoi vocea Irinei.

— Elena, sunt eu. Mara este cu mine. Este speriată, dar nevătămată. Am luat-o înainte ca oamenii lui Victor să ajungă la școală.

— Irina? am spus, iar genunchii mi s-au înmuiat.

— Nu avem timp. Ascultă cu atenție. Dan a lăsat toate documentele la procuratură. Mâine vor fi deschise oficial. Victor nu mai poate șterge nimic.

Am privit spre soțul meu.

El înțelesese.

— Unde sunteți? am întrebat.

— În vechea gară. Venim când poliția ajunge aici.

— Irina, de ce nu mi-ai spus mai devreme?

— Pentru că Victor te urmărea. Și pentru că mi-a fost teamă că, dacă te caut, te va răni.

Am închis ochii.

Paisprezece ani de tăcere se aflau între noi. Dar, pentru prima dată, tăcerea nu mai era un zid. Era doar distanța până la ea.

În aceeași seară, poliția l-a dus pe Victor pentru audieri. Nu a opus rezistență. Înainte să iasă din depozit, s-a întors spre mine.

— Elena, tot ce am făcut a fost pentru familia noastră.

— Nu, Victor. Ai făcut totul ca să nu pierzi controlul.

A coborât privirea.

În buzunarul meu se afla unul dintre trandafirii galbeni. Îl luasem fără să-mi dau seama, când plecasem de acasă. Tulpina lui avea trei puncte roșii, desenate cu o substanță care se ștersese ușor pe degetele mele.

Mara și Irina ne așteptau în gara veche. Când mi-am văzut sora, am recunoscut-o după felul în care își ținea mâinile: degetul mare apăsat peste încheietură, exact ca în copilărie.

Am alergat spre ea.

Nu am întrebat de ce plecase.

Nu am întrebat de ce tăcuse.

Am îmbrățișat-o atât de tare, încât am simțit cum îi tremură umerii.

Mara s-a lipit de noi.

— Mama, ea este mătușa Irina?

Irina a îngenuncheat în fața ei.

— Da. Și îmi pare rău că am întârziat atât.

— Ai adus trandafirii?

Irina a zâmbit trist.

— Nu. Dar am știut că mama ta va înțelege.

În zilele următoare, totul s-a mișcat cu o viteză amețitoare. Procurorii au ridicat calculatoare din biroul lui Victor. Au găsit contracte falsificate, înregistrări și plăți către oameni care declaraseră că nu-l cunosc. Mărturia Irinei a completat ceea ce lipsea.

Dan Pavel fusese găsit într-un sat de lângă Sibiu. Nu fugise cu banii, așa cum susținuse Victor. Își petrecuse ani întregi ascunzându-se, după ce fusese amenințat și acuzat pe nedrept.

Când Victor a fost chemat la prima audiere, a cerut să mă vadă.

Am acceptat o singură dată.

Camera de vizite mirosea a dezinfectant și metal. Între noi se afla o masă prinsă în podea.

— Ai venit, a spus el.

— Am venit să închei conversația.

— Putem repara lucrurile.

— Nu mai există lucruri de reparat. Există doar adevărul.

— Mara este fiica mea, chiar dacă nu este sângele meu.

— Ai iubit-o vreodată?

Victor a ridicat ochii.

— Bineînțeles.

— Atunci de ce ai folosit-o ca pe o amenințare?

Nu a răspuns.

I-am pus pe masă o fotografie cu Mara din prima ei zi de școală. Purta un pulover galben și ținea în mână un desen cu trei cercuri roșii. Îl făcuse după ce văzuse florile.

Victor a atins fotografia cu un deget.

— Spune-i că îmi pare rău.

— Îi voi spune că îți pare rău când vei învăța să nu mai confunzi regretul cu dragostea.

M-am ridicat.

— Elena…

— Nu mă mai suna.

— Dacă mă abandonezi acum, după tot ce am fost unul pentru celălalt…

— Nu te abandonez. Doar nu te mai salvez de consecințele alegerilor tale.

Am ieșit înainte să-mi poată răspunde.

Procesul a început șase luni mai târziu. Victor a fost condamnat pentru fals, amenințare, fraudă și obstrucționarea anchetei. Dan a primit protecție și a depus mărturie. Medicul care falsificase certificatul Marei și-a pierdut dreptul de a profesa.

Irina nu a primit înapoi paisprezece ani. Nimeni nu i-i putea da.

Dar a primit o casă mică lângă mine și o cheie pe care am făcut-o împreună la un atelier din centru. În fiecare duminică beam ceai în bucătărie și încercam să învățăm din nou gesturile una alteia.

Mara a început să pună întrebări.

Unele erau grele.

— Mamă, dacă tata nu este tatăl meu, înseamnă că nu m-a iubit?

Am stat cu ea pe podeaua camerei, printre creioane și foi colorate.

— Nu știu cât a fost iubire și cât a fost nevoie de control, i-am spus. Dar știu că tu nu ai nicio vină pentru minciunile adulților.

— Pot să-l mai iubesc?

— Poți să simți orice. Doar că iubirea nu te obligă să te întorci într-un loc care te rănește.

A dat din cap și a continuat să deseneze.

Ne-am mutat într-un cartier liniștit din Cluj. Eu am început să lucrez la o librărie, unde deschideam în fiecare dimineață obloanele albastre și așezam cărțile pentru copii la nivelul ochilor Marei. Irina a început să predea desenul la un centru pentru adolescenți.

În prima iarnă, a nins într-o joi.

Mara a lipit pe frigider un desen cu trei femei ținându-se de mână. Deasupra lor a desenat o sută de flori galbene.

— Sunt prea multe, i-am spus.

— Nu, a răspuns ea. Acum nu mai înseamnă rămas-bun.

Într-o dimineață de martie, am găsit un mesaj de la Victor. Îmi scria că ieșise temporar din arest și că voia să mă vadă. Spunea că înțelesese totul. Spunea că se schimbase.

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns o singură dată.

„Îți doresc să găsești pacea, dar nu în viața mea.”

Am șters conversația.

Nu am simțit triumf.

Am simțit aer.

Pe pervazul bucătăriei păstram un singur trandafir din buchetul primit în acea zi. Îl uscasem între paginile unei cărți vechi, iar petalele se strânseseră ca niște mâini mici. Cele trei puncte roșii încă se vedeau pe tulpină.

În seara aceea, Mara a intrat în bucătărie cu o cană de lapte.

— Mamă, pot să pun floarea în camera mea?

Am privit trandafirul.

— Da.

— De ce?

Am deschis fereastra. Afară, zăpada se topea de pe balustradă, iar aerul mirosea a pământ ud.

— Pentru că unele lucruri care ne sperie la început pot deveni dovada că am supraviețuit.

Mara a luat floarea cu grijă și a plecat.

Am rămas singură în bucătărie, ascultând caloriferul cum pocnește ușor. Pe masă zăcea panglica de catifea neagră, desfăcută și tăiată în două.

Pentru prima dată, nu mai lega nimic.

O păstrasem doar ca să-mi amintesc că unele noduri nu trebuie desfăcute.

Trebuie lăsate în urmă.