Am primit o sută de trandafiri galbeni cât soțul era plecat, iar când am început să-i număr, polițistul a tăcut

 

La câteva minute după prânz, am găsit o sută de trandafiri galbeni pe pragul casei, iar primul lucru pe care l-am simțit nu a fost bucuria, ci frica.

Buchetul era atât de mare, încât ascundea aproape complet ușa. Tulpinile erau strânse într-o hârtie groasă, crem, legată cu o panglică îngustă de catifea neagră. Nu exista felicitare. Nu era trecut niciun expeditor. Pe etichetă apărea doar numele meu, tipărit impecabil: Elena Marinescu.

Am zâmbit totuși.

Soțul meu, Victor, plecase cu două zile înainte într-o călătorie de serviciu de o săptămână. Lucra pentru o firmă de construcții și pretindea că urma să negocieze un contract important la Brașov. Înainte să plece, îmi sărutase fruntea și spusese că se va întoarce cu o surpriză.

— Probabil asta este surpriza, am murmurat.

Dar Victor știa că trandafirii albi erau florile mele preferate. Îmi adusese albi la aniversarea căsătoriei, albi după nașterea fiicei noastre și chiar albi când murise bunica. Nu îmi trimisese niciodată trandafiri galbeni.

Am coborât buchetul pe masa din sufragerie. Mirosul lor dulce s-a răspândit în încăpere, amestecându-se cu aroma cafelei rămase în ibric. Apoi am observat numărul de pe bonul prins sub panglică.

O sută.

Nu nouăzeci și nouă. Nu o sută unu. Exact o sută.

Am numărat o dată, apoi încă o dată. Florăreasa scrisese cu pixul: „10 rânduri, 10 flori”. Aranjamentul era perfect simetric, cu excepția unui rând din mijloc, unde trei trandafiri păreau împinși puțin mai jos decât ceilalți.

M-am aplecat.

Sub petala unuia dintre ei era un punct roșu, aproape invizibil. La al doilea am găsit același semn. La al treilea, tot acolo.

Trei puncte roșii.

Mi-am amintit de o fotografie veche, făcută cu paisprezece ani în urmă, într-o gară. Eu aveam douăzeci și unu de ani, iar sora mea, Irina, dispăruse de câteva zile. În fotografia aceea, pe afișul din spatele meu, cineva desenase exact trei puncte roșii. Nu știusem niciodată cine le pusese acolo și nu le-am spus nimănui că le țin minte.

Mâinile au început să-mi tremure.

L-am sunat pe Victor. Telefonul lui a sunat de șase ori, apoi s-a închis. I-am trimis un mesaj.

„Ai trimis florile?”

Răspunsul nu a venit.

Am sunat la florărie. Femeia de la tejghea a verificat registrul și și-a schimbat brusc tonul.

— Comanda a fost plătită în numerar, doamnă. Clientul a cerut să nu fie trecut numele.

— Era soțul meu?

— Nu pot să vă spun. Dar a lăsat o instrucțiune.

— Ce instrucțiune?

Femeia a tăcut câteva secunde.

— Să vă spunem că numărul florilor este important, dacă întrebați.

În acel moment, cineva a bătut în geam.

M-am întors atât de repede, încât am răsturnat vaza. Apa s-a revărsat pe podea, iar un trandafir s-a desprins și a căzut lângă piciorul meu.

Afară nu era nimeni.

Doar o dubă albă parcată peste drum.

Am apucat telefonul și am sunat la poliție. Când agentul de la dispecerat m-a întrebat de ce mă tem, nu am știut ce să răspund. Mă temeam de flori. De soțul meu. De amintirea surorii mele. De faptul că cineva știa un secret îngropat de paisprezece ani.

La ora unu și douăzeci, doi polițiști au intrat în sufragerie. Unul dintre ei, sergentul Radu Ionescu, a privit buchetul fără să-l atingă.

— Nu mutați nimic, doamnă Marinescu.

— Credeți că este o amenințare?

— Cred că cineva a vrut să înțelegeți un mesaj.

A scos mănuși din buzunar și s-a apropiat de cele trei flori marcate. Exact atunci, telefonul meu a vibrat.

Nu era un mesaj.

Era o fotografie trimisă de la un număr necunoscut. În imagine se vedea casa mea, fotografiată din stradă, cu o oră mai devreme. Sub fotografie era o singură propoziție: „Acum numără și ferestrele.”

Sergentul a ridicat privirea spre mine, iar partenerul lui a tras perdeaua…

PARTEA 2

…partenerul sergentului a tras perdeaua, dar în clipa următoare geamul s-a spart cu un zgomot ascuțit.

M-am aruncat la podea. O piatră învelită într-o bucată de hârtie a rostogolit până lângă canapea. Radu Ionescu a scos arma, iar celălalt polițist a ieșit prin ușa laterală.

— Rămâneți jos! a strigat sergentul.

Inima îmi lovea coastele. Pe covor, lângă piatră, hârtia se desfăcuse. Nu era niciun mesaj. Era doar o fotografie veche, tăiată în două.

În prima jumătate apăream eu, foarte tânără, lângă Irina. În a doua se vedea un bărbat pe care nu-l recunoșteam, stând în fața unei clădiri cu ferestre înalte.

Am simțit că mi se golește stomacul.

— De unde este fotografia asta? m-a întrebat Radu.

— Nu știu. N-am văzut-o niciodată.

— Femeia de lângă dumneavoastră este sora dispărută?

Am dat din cap.

— Irina. A dispărut în 2010. Poliția a spus că probabil a plecat de bunăvoie.

— Ați primit vreodată mesaje după dispariție?

— Nu.

Am mințit fără să vreau. Cu trei luni după dispariție primisem o vedere fără text, doar cu imaginea unei gări. O aruncasem fiindcă Victor îmi spusese că mă agăț de fantezii și că Irina nu mai voia să fie găsită.

Radu a luat fotografia cu o pensetă.

— Soțul dumneavoastră știa de vedere?

— Știa tot ce știam eu.

— Sunteți sigură?

Întrebarea lui mi-a rămas în piept ca un cui.

La ora două și zece minute, polițiștii au verificat camerele magazinelor din apropiere. Duba albă dispăruse. Nimeni nu văzuse cine aruncase piatra. În schimb, camera unei benzinării surprinsese o femeie cu o eșarfă vișinie, care lăsase buchetul la florărie în dimineața aceea.

Florăreasa a sunat din nou.

— Doamnă Marinescu, mi-am amintit ceva. Femeia nu a venit singură. Un bărbat a așteptat-o în mașină.

— Cum arăta?

— Nu i-am văzut chipul. Dar purta un ceas cu o curea metalică și avea o cicatrice pe degetul mare.

Victor avea un ceas cu curea metalică. Și o cicatrice pe degetul mare, rămasă după un accident din tinerețe.

Am simțit cum camera se înclină.

— Nu poate fi el, am spus. Este plecat.

Radu m-a privit atent.

— Ați verificat unde este?

— Mi-a trimis o fotografie de la hotel.

— Când?

Am deschis telefonul. Fotografia fusese trimisă în seara plecării. În spatele lui Victor se vedea o fereastră cu munți și o lampă aurie. Părea autentică.

Sergentul mi-a cerut să mă uit mai atent.

— Doamnă Marinescu, lampa aceasta apare într-o fotografie mai veche de pe telefonul dumneavoastră.

A deschis albumul. Era o imagine făcută în biroul nostru, cu trei luni înainte. Lampa se afla în spatele lui Victor, dar camera era casa noastră, nu un hotel.

Fotografia trimisă fusese făcută în biroul lui.

Victor nu plecase la hotel. Îmi trimisese o imagine pregătită dinainte.

În acel moment, telefonul a sunat. De data aceasta era el.

— Elena, unde ești? a întrebat Victor, cu o voce prea calmă.

— Acasă. Tu unde ești?

A urmat o pauză scurtă.

— La Brașov. De ce?

— Ai trimis o sută de trandafiri?

— Ce întrebare este asta?

— Răspunde-mi.

— Nu. Și vreau să pleci imediat de acasă.

— De ce?

— Pentru că cineva încearcă să te sperie. Ia copilul și mergi la mama ta.

Fiica noastră, Mara, era la școală. Victor știa asta.

— Cum ai știut că trebuie să iau copilul? am întrebat.

Tăcerea lui s-a prelungit.

Apoi a spus:

— Pentru că am primit și eu un mesaj.

— Arată-mi.

— Nu pot acum.

— Victor, unde ești cu adevărat?

În fundal s-a auzit un sunet metalic, ca o ușă grea închisă. Apoi o voce de femeie a șoptit ceva. Victor a înjurat și a închis.

Radu a apăsat imediat un buton pe aparatul său.

— Conversația a fost înregistrată.

— Poți afla de unde a sunat?

— Încercăm. Dar înainte de toate trebuie să mergem într-un loc.

— Unde?

Sergentul a privit fotografia tăiată, apoi cele trei flori marcate.

— La arhiva vechiului caz al surorii dumneavoastră. Cineva tocmai ne-a trimis adresa…

PARTEA 3

…adresa era tipărită pe spatele fotografiei, sub o pată de cerneală maronie: Strada Morii, numărul 18, depozitul abandonat al fostei tipografii.

Am ajuns acolo la ora trei și jumătate. Ploaia începuse, iar apa curgea pe zidurile clădirii ca niște dâre negre. Radu a intrat primul, cu lanterna ridicată. Eu l-am urmat, strângând în buzunar batista brodată pe care Irina mi-o dăruise la ultima noastră aniversare.

Într-o cameră din spate, pe o masă de metal, se afla o cutie de lemn. Lângă ea era aceeași panglică de catifea neagră ca pe buchet.

— Nu atingeți cutia, mi-a spus Radu.

— Este de la Irina?

— Vom afla împreună.

Înăuntru se găseau un telefon vechi, trei fotografii și un plic îngust, închis cu ceară. Pe una dintre fotografii apărea clădirea tipografiei, iar în colțul imaginii erau desenate cele trei puncte roșii.

Am recunoscut imediat bărbatul din fotografia tăiată. Era Dan Pavel, fostul contabil al firmei unde lucrase Victor în 2010. Îl văzusem o singură dată, la nunta noastră. Victor spusese că Dan plecase din țară după ce fusese acuzat de furt.

Telefonul vechi avea bateria încărcată. Radu l-a pornit. Existau doar trei fișiere audio.

Primul era datat cu două zile înainte.

Vocea Irinei m-a lovit atât de puternic, încât m-am prins de marginea mesei.

— Elena, dacă asculți asta, înseamnă că Victor a aflat că am păstrat dovada. Nu ai fost nebună. Nu am plecat. Am fost ascunsă.

Am început să plâng fără zgomot.

Înregistrarea continua.

— În 2010, Victor și Dan au falsificat documente pentru a scoate bani dintr-un proiect al orașului. Eu i-am văzut. Când am încercat să merg la poliție, Victor m-a amenințat. Am fugit și am trăit sub alt nume. Am așteptat până când am putut să strâng dovezi.

Radu a oprit sunetul.

— Victor știa că sora dumneavoastră trăiește?

— Nu știu.

— Dar ea știa cine este el.

Am privit plicul sigilat. Pe față era scris cu litere tremurate: „Pentru Elena, numai dacă primesc o sută de trandafiri galbeni.”

— Trebuie să-l deschidem, am spus.

Radu a chemat un procuror. O oră mai târziu, plicul a fost fotografiat, înregistrat și desigilat în fața noastră.

Înăuntru se afla un certificat de naștere și o declarație semnată de un medic.

Am citit prima pagină, apoi am simțit că nu mai pot respira.

— Ce este? a întrebat Radu.

I-am întins documentul.

Mara nu era fiica biologică a lui Victor.

În declarație scria că, în urmă cu zece ani, Victor cumpărase tăcerea unui medic și înregistrase copilul ca fiind al lui, deși testul genetic arăta altceva. Tatăl biologic era Dan Pavel.

— Nu, am șoptit. Nu se poate.

În acel moment, ușa depozitului s-a deschis brusc.

Victor a intrat ud leoarcă, cu chipul alb și ceasul metalic strălucind la încheietură.

— Nu trebuia să ajungi aici, Elena.

Radu s-a ridicat.

— Victor Marinescu, nu vă apropiați de masă.

— Ea nu înțelege ce citește.

— Atunci explicați-ne.

Victor a privit certificatul. Pentru prima dată de când îl știam, nu mai avea nicio replică pregătită.

Telefonul vechi a pornit singur al doilea fișier audio. Vocea lui Victor s-a auzit din difuzor, clară, rece:

— Dacă Irina vorbește, Elena va pierde copilul. Iar dacă trebuie să dispară și ea, voi găsi o soluție.

Victor s-a întors spre mine.

— A fost o conversație scoasă din context.

— Era vocea ta, am spus.

— Elena, ascultă-mă.

— Ai știut că Irina trăiește?

A tăcut.

Radu a primit un apel și a ascultat câteva secunde. Apoi fața lui s-a schimbat.

— Doamnă Marinescu, fiica dumneavoastră nu mai este la școală. Cineva a luat-o acum douăzeci de minute, folosind o autorizație falsă…