M-am trezit alungată din casa mea chiar după înmormântarea fiului, iar când am pomenit actele, zâmbetul lui Andrei a dispărut

În seara în care mi-am îngropat fiul de patru ani, Andrei mi-a pus valiza lângă ușă și mi-a spus că am două zile să dispar din casa mea.

Am rămas nemișcată în bucătărie, încă îmbrăcată în rochia neagră de la înmormântare. Pe tivul ei era lipită o dâră albă de praf de la cimitir, iar în mâna stângă strângeam batista lui Taras, împăturită de asistenta de la capelă.

Pe masă rămăseseră florile aduse de rude. Lângă chiuvetă, cana galbenă cu un dinozaur verde stătea exact acolo unde o lăsase el în ultima dimineață. Înainte să mergem la spital, Taras băuse lapte din ea și îmi ceruse să-i desenez încă un dinte monstrului de pe margine.

— Ce ai spus? am întrebat.

Andrei și-a încrucișat brațele.

— Ai auzit foarte bine, Olena. Ai două zile să-ți iei lucrurile.

— Astăzi l-am îngropat pe fiul nostru.

— Tocmai de aceea trebuie să pleci. Nu mai pot locui cu tine în starea asta.

Am privit spre fotografia lui Taras, prinsă pe frigider cu un magnet în forma unei rachete. Zâmbea cu gura larg deschisă, cu obrazul pătat de ciocolată.

— Unde vrei să mă duc?

Andrei a ridicat din umeri.

— Nu este problema mea.

Apoi a spus numele pe care nu voiam să-l aud niciodată în acea casă.

— Natalia este însărcinată.

Mi s-au înmuiat genunchii.

Natalia fusese prietena mea din facultate. Ținuse mâna mea în salonul de spital când medicii ne explicaseră că boala lui Taras se agravase. În dimineața aceea, la cimitir, mă îmbrățișase și îmi șoptise că nu eram singură.

— Cine este tatăl? am întrebat, deși știam.

Andrei a zâmbit fără urmă de rușine.

— Eu.

Nu am țipat. Nu am spart nimic. Doar am simțit cum în mine se desprinde ultima speranță că omul din fața mea fusese măcar cândva tatăl copilului nostru.

— Viața îmi oferă o a doua șansă, a continuat el. După tot ce s-a întâmplat, merit și eu să fiu fericit.

Taras nu murise de câteva ore, iar pentru el devenise deja „tot ce s-a întâmplat”.

Am urcat în camera copilului. La ora șapte și jumătate, lumina de la fereastră se așezase peste covorul cu planete. Patul era făcut, mașinuța roșie se afla sub birou, iar dinozaurul de pluș își ținea gâtul înclinat într-o parte.

M-am așezat pe podea și am plâns până când pieptul a început să mă doară.

Apoi am scos o valiză.

Am pus în ea haine, medicamentele, actele personale și fotografia lui Taras. Am luat și dinozaurul, deși nu știam de ce. Poate pentru că nu mai voiam să rămână nimic din el la îndemâna oamenilor care îl uitaseră atât de repede.

La ora nouă, am coborât. Andrei privea televizorul, cu telecomanda sprijinită pe genunchi.

— Pleci deja?

— Da.

— Bine.

Când am deschis ușa, a adăugat:

— Olena, crede-mă. Așa va fi mai bine pentru toată lumea.

Nu i-am răspuns.

Am găsit o cameră la un hotel mic de lângă gară. La ora zece și douăzeci, mirosea a detergent puternic și a perdele ude. Am încuiat ușa, am scos fotografia lui Taras și am apăsat-o pe piept.

— Îmi lipsești, puiule.

Când am pus fotografia înapoi, am văzut o mapă sub haine. Era mapa cu margini arămii pe care Andrei mă întrebase de trei ori, în ultimele luni, unde o țin.

Înăuntru se afla originalul actului de proprietate al casei.

Casa era cumpărată de mine cu șase ani înainte de căsătorie, din moștenirea bunicii. Numele de pe document era al meu. Numai al meu.

La ora șapte dimineața, am sunat-o pe Mirela, o cunoștință care lucra la un birou notarial.

— Adu actul și nu spune nimănui unde ești, mi-a cerut ea.

O oră mai târziu, stăteam în fața ei, cu valiza lângă scaun. Mirela a pornit calculatorul, a verificat registrul și și-a apăsat degetele pe buze.

— Olena, cineva a făcut săptămâna trecută o solicitare legată de casa ta.

— Ce fel de solicitare?

Mirela a întins mâna spre mapa cu margini arămii.

— Asta trebuie să vedem mai întâi…

PARTEA 2

Mirela a tras mapa spre ea, iar metalul mic al capsatorului de pe birou a vibrat când l-a lovit din greșeală cu încheietura.

— Săptămâna trecută, cineva a cerut informații despre obținerea unui împrumut garantat cu locuința ta, a spus ea.

Am privit-o fără să înțeleg.

— Cu locuința mea?

— Cu această locuință. Adresa, numărul cadastral și valoarea estimată sunt identice cu cele din act.

În camera îngustă se auzea doar imprimanta de la recepție. Mi-am strâns degetele în jurul curelei valizei, până când pielea mi s-a înroșit.

— Poți vedea cine a făcut solicitarea?

— Nu direct. Dar putem cere jurnalul accesărilor și copiile documentelor depuse, dacă există. Mai întâi trebuie să confirmăm că nu s-a schimbat nimic.

Mirela a verificat registrul încă o dată. Numele proprietarului a rămas pe ecran: Olena Miller.

— Casa este încă numai a ta, a spus ea. Dar cineva a încercat să afle cât de ușor ar fi să o folosească drept garanție.

Mi-am amintit de serile în care Andrei mă întrebase despre acte.

„Le-ai mutat?”

„Sunt într-un loc sigur?”

„Dacă avem nevoie de bani pentru tratament, cât durează să le găsim?”

Atunci crezusem că era speriat de boala lui Taras. Acum fiecare întrebare avea gustul unei capcane.

— Mirela, crezi că el a făcut solicitarea?

Ea nu a răspuns imediat.

— Cred că trebuie să nu-l acuzi încă. Dar trebuie să te porți ca și cum ar ști deja fiecare pas pe care îl faci.

La ora zece și jumătate, am mers împreună la un avocat, domnul Dobre, care avea biroul într-o clădire veche, deasupra unei farmacii. Pe hol mirosea a hârtie umedă și a cafea arsă. Dobre a ascultat totul fără să mă întrerupă.

— Soțul tău a cerut să pleci dintr-o casă care îți aparține? a întrebat el.

— Da.

— A existat vreodată o procură prin care să-i permiți să semneze în numele tău?

— Nu.

Dobre a deschis mapa și a scos actul original.

— Atunci cineva a avut nevoie fie de o semnătură falsă, fie de o copie a actului. În ambele cazuri, nu mai vorbim despre o simplă ceartă de familie.

Telefonul meu a vibrat. Era Andrei.

Am răspuns, dar nu am spus nimic.

— Unde ești? vocea lui a fost aspră. Natalia vine diseară și nu vreau scandal.

— În locul în care pot să fiu în siguranță.

— Nu te mai victimiza. Casa trebuie eliberată. Am făcut deja demersurile.

Dobre mi-a făcut semn să pun difuzorul.

— Ce demersuri? am întrebat.

Andrei a tăcut o clipă.

— Nu trebuie să știi totul.

— Este casa mea.

— Nu pentru mult timp, a spus el, apoi a închis.

Am simțit un frig ascuțit în ceafă.

Dobre mi-a cerut să nu mă întorc singură la locuință. La prânz, am mers cu el și cu Mirela la un centru de arhivare unde se păstrau cererile depuse de instituțiile financiare. Am completat formulare, am arătat actul și am așteptat aproape o oră sub lumina tremurătoare a unui bec.

În cele din urmă, funcționara a venit cu un dosar subțire.

— Există o cerere preliminară, a spus ea. Nu este încă un împrumut aprobat.

— Cine a depus-o?

Femeia a deschis dosarul.

Pe prima pagină era numele meu. Pe a doua, o copie a actului. Pe a treia, o procură care îmi purta semnătura.

Am recunoscut imediat ceva: litera „O” din prenumele meu era rotundă, dar copia o făcea îngustă și tăioasă. Cineva încercase să mă imite.

— Nu am semnat asta, am spus.

Dobre a fotografiat fiecare pagină.

— Cererea a fost depusă printr-un intermediar. Avem nevoie de numele lui.

Funcționara a întors ultima filă și a arătat spre o rubrică scrisă cu cerneală neagră.

— Aici este persoana care a adus documentele.

Mi-am apropiat fața de foaie. Am citit numele și am simțit că aerul dispare din încăpere.

Nu era Andrei.

Era Natalia…

PARTEA 3

Era Natalia.

Pentru câteva secunde, am auzit doar ticăitul ceasului de pe perete.

— Ea a depus dosarul? am întrebat.

Funcționara a verificat din nou.

— Așa apare în registru. A venit personal, cu o copie a actului și cu această procură.

Dobre a luat foaia între două degete.

— Semnătura este falsă. Dar cel mai important este altceva: cererea nu folosește casa pentru un tratament sau pentru o nevoie urgentă. Împrumutul este pentru deschiderea unei clinici private pe numele Nataliei.

Am simțit că scaunul se mișcă sub mine.

— O clinică?

— Da. Iar în contract scrie că locuința ta urma să fie garanția principală. Valoarea împrumutului este de aproape trei sute de mii de lei.

Am închis ochii. Natalia îmi spusese de câteva ori că voia să înceapă o afacere. Îmi spusese că Andrei o ajuta doar cu sfaturi, fiindcă era „bun la cifre”.

Acum înțelegeam de ce mă întrebase despre casă. Nu voia doar să se mute acolo. Voia să o transforme în bani.

— Dar de ce să mă alunge chiar în ziua înmormântării? am întrebat.

Dobre și-a coborât vocea.

— Pentru că avea nevoie să creadă că nu vei mai intra în locuință. Dacă plecai și lăsai actele, putea prezenta situația ca pe o separare de fapt. Poate chiar să încerce să semneze în locul tău, dacă banca nu verifica atent.

Mirela a deschis dosarul până la ultima pagină.

— Olena, aici este ceva și mai rău.

Am privit foaia.

Era un plan de plată. Prima rată trebuia achitată peste zece zile. Dacă împrumutul era aprobat, casa putea fi executată în cazul neplății.

Telefonul meu a sunat din nou. De data aceasta era Andrei.

Dobre mi-a făcut semn să răspund.

— Unde ești? a întrebat el.

— De ce ai nevoie de actele casei?

S-a făcut liniște.

— Cine ți-a spus asemenea prostii?

— De ce Natalia a depus o procură cu semnătura mea?

Respirația lui s-a auzit grea în telefon.

— Nu înțelegi ce faci. Natalia este însărcinată. Are nevoie de stabilitate.

— Iar eu trebuia să plătesc pentru stabilitatea ei?

— Casa nu mai este doar a ta după atâția ani.

— Legal este a mea. Și tu știai asta.

Dobre a pornit înregistrarea apelului, după ce mi-a făcut semn să continui.

— Ai falsificat semnătura mea?

Andrei a izbucnit.

— Nu am falsificat nimic! Natalia a avut o procură. Tu ai fost de acord cu totul când ne-am căsătorit.

— Nu am semnat-o.

— Dacă nu plecai, totul se complica. Trebuia să dispari câteva zile, atât.

Am simțit că mâinile îmi tremură.

— Ca să ipotechezi casa în timp ce eu eram la hotel?

A tăcut.

În acel moment, nu mai aveam nevoie de altă dovadă.

Dobre a depus imediat o sesizare și a cerut blocarea oricărei tranzacții asupra proprietății. Mirela a trimis băncii o notificare oficială. Natalia a primit ordinul de a nu mai folosi documentele.

Credeam că adevărul fusese spus în sfârșit.

Apoi, la ora cinci și șaptesprezece minute, telefonul lui Dobre a sunat.

A ascultat câteva secunde, iar culoarea i s-a retras din față.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

A închis și s-a uitat la mine.

— Banca nu a fost singura instituție la care au trimis procura. Cineva a depus astăzi o cerere pentru a schimba beneficiarul poliței de viață a lui Taras.

Mi s-a tăiat respirația.

— Taras nu avea o poliță de viață.

Dobre a așezat telefonul pe masă.

— Ba da. Și cineva a cerut ca banii să ajungă la Andrei…

cta_