PARTEA 4
Ușa biroului s-a mișcat o dată, apoi clanța a coborât încet.
Marina a făcut un pas spre mine.
— Este Andrei.
Nicolae a luat dosarul și l-a împins sub masa notarului. Eu am rămas cu documentul original lipit de piept, simțind marginea lui ascuțită prin bluza subțire.
Notarul, domnul Cernat, a ridicat un deget.
— Nimeni nu deschide până nu știm cine este.
O voce s-a auzit de pe hol.
— Elena, deschide. Trebuie să vorbim.
Andrei.
Nu suna speriat. Suna iritat, ca atunci când îi întârziam la o întâlnire.
— Cum ai știut că sunt aici? am întrebat.
— Marina mi-a trimis locația.
Marina a tresărit.
— Nu i-am trimis nimic.
Nicolae a verificat telefonul ei. În timp ce ea dormise în mașină, Andrei îi clonase contul de mesaje printr-o aplicație instalată pe ascuns.
A fost primul lucru pe care l-am înțeles cu adevărat despre el în acea dimineață: nu venea să repare. Venea să verifice dacă mai avea control.
Notarul a descuiat ușa.
Andrei a intrat cu un palton negru și o umbrelă udă. Avea părul pieptănat, cravata dreaptă și expresia unui om care credea că încă poate negocia.
— Elena, plecăm de aici.
— Nu.
— Nu face scenă.
— Ai venit la biroul notarului după ce ai încercat să-mi vinzi apartamentul.
Pentru o clipă, ochii lui s-au dus spre mapa de pe masă.
— Nu știi despre ce vorbești.
— Ba știu. Am procura falsă în mâna mea.
Andrei și-a întins palma.
— Dă-mi documentul.
Nicolae s-a ridicat între noi.
— Mai fă un pas și pleci cu mâna goală.
— Tu ești problema, a spus Andrei. Ai venit după doi ani și ai băgat otrăvuri în capul surorii tale.
— Eu am găsit transferul programat, i-a răspuns Nicolae. Tu ai uitat că aplicația băncii trimite notificări ambilor titulari.
Andrei a zâmbit scurt.
— Era o investiție. Elena ar fi câștigat.
— În firma tatălui tău falimentar? am întrebat.
Zâmbetul i s-a stins.
Marina a scos din geantă telefonul și l-a pus pe masă.
— Spune-i și despre biletul tău.
Andrei s-a întors spre ea.
— Taci.
— Aveai rezervare pentru Madrid, la două zile după Cabo San Lucas. Un singur loc. Fără mine.
— Nu înțelegi ce se întâmplă.
— Înțeleg suficient. Ai vrut banii Elenei, apartamentul ei și compania tatălui tău. Eu trebuia să fiu decorul romantic din aeroport.
Afară, ploaia lovea pervazul cu picături dese. În birou mirosea a hârtie umedă și cerneală.
Andrei s-a apropiat de mine.
— Elena, ascultă-mă. Tatăl meu a garantat pentru niște oameni. Dacă nu plătesc până mâine, îl vor ruina. Eu am încercat să salvez totul.
— Cu banii mei?
— Cu banii noștri.
— Nunta era a noastră. Apartamentul era al meu.
— Oricum deveneau ale noastre după căsătorie.
Cuvintele lui au căzut între noi ca o farfurie spartă.
Nu mai era nevoie de explicații.
Andrei nu voia o familie. Voia acces.
Domnul Cernat a verificat procura, apoi a sunat la biroul care o emisese. După câteva minute, a cerut o copie a actului de identitate folosit la autentificare.
— Fotografia din dosar nu corespunde, a spus el. Cineva a prezentat o copie modificată.
Andrei a făcut un pas înapoi.
— Este o greșeală administrativă.
— Atunci explică de ce martorul trecut în document este Victor Mureșan, a spus Nicolae.
Andrei a încremenit.
— Tatăl tău nu a murit, am spus.
— Nu aveam de ales.
— Ai avut mii de alegeri. Ai ales să mă minți la fiecare dintre ele.
Telefonul Marinei a vibrat. Un mesaj de la Ana Dobre: „Am găsit actele originale în dulapul lui Victor. Veniți imediat.”
Nicolae a citit și s-a uitat la mine.
— Ce acte originale? am întrebat.
— Cele care arată că Victor nu era doar beneficiarul planului. El a semnat transferul datoriei către Andrei.
Am mers la casa Anei în aceeași dimineață. Victor Mureșan ne aștepta în sufragerie, așezat lângă un calorifer vechi. Era un bărbat slab, cu mâinile tremurând și o cutie metalică pe genunchi.
Andrei venise cu noi, supravegheat de Nicolae, nu pentru că îl ținea cineva cu forța, ci pentru că nu mai avea unde să fugă fără să lase urme.
Victor a scos din cutie un contract îndoit.
— Fiul meu nu a inventat singur totul, a spus el. Eu i-am cerut să găsească bani.
Andrei s-a întors spre el.
— Tată, nu trebuia să vorbești.
— Ba trebuia. Am crezut că îți cer să mă ajuți. Nu am știut că vei distruge viața unei femei.
Contractul arăta că Victor își transferase toate datoriile personale către Meridian Atlas, iar Andrei urma să devină administrator dacă banii Elenei intrau în cont. Dar mai exista o pagină: firma nu îi aparținea lui Victor. Proprietarul real era chiar Andrei.
Acolo era motivul pentru care avea nevoie de nunta mea.
Nu voia doar să-și salveze tatăl. Voia să preia compania și să se prezinte ca un om de afaceri care pornise de la zero.
Când am citit, am simțit o durere calmă, mai adâncă decât furia.
— Ai vrut să te căsătorești cu mine ca să poți spune că totul este al nostru, am spus.
Andrei nu a răspuns.
Victor a pus contractul pe masă.
— Dacă retrageți banii, creditorii vin după mine. Dar dacă documentele sunt date băncii, fiul meu pierde controlul asupra firmei.
Nicolae m-a privit.
— Elena, alegerea este a ta. Putem bloca transferul, putem anula nunta și putem preda toate actele celor care trebuie să le verifice. Dar nu putem repara ce s-a rupt între voi.
Marina a venit lângă mine.
— Nu te aștept să mă ierți.
Am privit-o.
— Nu te iert astăzi.
Ea a încuviințat, cu ochii în podea.
— Dar ai spus adevărul înainte să fie prea târziu. Asta contează.
La ora opt și zece, am ajuns la bancă. Funcționara care îmi vorbise la telefon ne-a recunoscut imediat. Am prezentat actele originale, procura falsă și contractul Meridian Atlas.
Ordinul de transfer a fost anulat înainte de procesare.
Pentru retragerea lui Andrei din cont, banca a cerut acordul meu. Am semnat singură.
Apoi am cerut anularea tuturor cardurilor legate de cont.
Andrei stătea pe un scaun de plastic, sub un afiș despre siguranța financiară. Nu mai arăta ca bărbatul din terminal. Arăta ca cineva căruia îi dispăruse brusc podeaua.
— Elena, pot să-ți dau banii înapoi.
— Nu ai banii.
— Pot să muncesc.
— Atunci muncește pentru datoriile tale, nu pentru nunta noastră.
— Mai există o șansă.
— Nu pentru că ai cerut-o. Și nu aici.
Am returnat inelul în cutia lui mică, între două formulare bancare. Nu l-am aruncat. Nu l-am păstrat. I l-am pus în palmă, exact cum îmi pusese el cândva promisiunea pe deget.
— Ai vrut să pleci cu banii mei și cu numele meu, i-am spus. Pleacă măcar cu numele tău.
Nu l-am mai văzut după aceea.
Nunta a fost anulată, avansurile recuperate atât cât s-a putut, iar restul l-am plătit fără să cer ajutorul lui Nicolae. Apartamentul a rămas pe numele meu. Banca a transmis actele către cei care urmau să lămurească falsul, dar eu nu am mai intrat în fiecare încăpere a poveștii lui Andrei.
Marina a vândut valiza cumpărată pentru călătoria lor și a depus banii într-un cont separat pentru tratamentul mamei sale. Nu am redevenit prietene. Poate că nici nu trebuia.
Dar într-o seară, Ana mi-a trimis o fotografie cu Marina stând lângă ea într-o stație de autobuz, ținând în mână o pungă cu medicamente. Sub fotografie scria: „A ales să rămână.”
Am păstrat mesajul.
Nu ca să uit ce făcuse.
Ci ca să-mi amintesc că oamenii pot ajunge la adevăr abia după ce pierd tot ce au crezut că pot ascunde.
Câteva zile mai târziu, am găsit pancarta mototolită în portbagajul mașinii lui Nicolae. Literele roșii erau șterse pe margini, iar cartonul avea o urmă de cafea peste cuvântul „acasă”.
Nicolae a vrut să o arunce.
— Las-o, i-am spus.
— De ce?
Am netezit cartonul peste genunchi.
— Pentru că fratele meu chiar s-a întors acasă în ziua aceea. Doar că eu am înțeles abia mai târziu cine venise să mă ia.
În spatele nostru, imprimanta băncii a început să scoată ultimul formular: anularea transferului de la ora nouă și șaptesprezece.
Hârtia a ieșit încet, cu cerneala încă lucioasă.
Am luat-o și am pus-o peste locul unde scria, cu litere roșii: „Bine ai venit acasă, Nicolae!”
Missed the beginning?
