Am oprit înmormântarea fiului meu, iar când am cerut să se deschidă sicriul, zâmbetul nurorii mele a dispărut

Telefonul Victoriei a început să sune lângă pantofii mei murdari de pământ, iar pe ecran apăreau cuvintele „Biroul lui Leonid”. Am apăsat răspunsul înainte ca cineva să mă poată opri.

— Alo? am spus.

La început s-a auzit doar un foșnet, apoi vocea unei femei speriate.

— Doamnă Larisa? Slavă Domnului că ați răspuns! Nu o lăsați pe Victoria să plece. Fiul dumneavoastră este în birou.

În jurul meu, aerul s-a tăiat ca un cuțit. Unul dintre bărbații în costume a făcut un pas spre mine, dar Oleg Koval l-a prins de braț.

— Cine ești? am întrebat.

— Sunt Anca, contabila firmei. Leonid m-a sunat ieri seară. Mi-a spus că, dacă nu ajunge la birou până la prânz, să caut registrul roșu din seiful lui. Apoi am auzit o lovitură și telefonul s-a închis.

Mi-am strâns fotografia la piept. Colțul ei ars îmi zgâria degetul, așa cum făcea de treizeci și doi de ani, de când o scăpasem pe plita din bucătărie. În fotografie, Leonid avea șapte ani și ținea în brațe o găină albă, cu o expresie atât de serioasă încât râdeam de fiecare dată când o priveam.

— Ce înseamnă că este în birou? am întrebat.

— Nu știu. Am încercat să intru, dar ușa era încuiată. Iar acum cineva bate dinăuntru.

Victoria a smuls telefonul din mâna mea.

— Nu ascultați prostiile ei! Anca are probleme psihice.

— Atunci de ce te-ai făcut albă? am întrebat.

— Pentru că tocmai ai profanat o înmormântare.

— Nu era înmormântarea fiului meu.

Am rostit-o încet, dar toți au auzit.

Oleg s-a apropiat de mine. Purta o cravată verde închis, prinsă cu o agrafă aurie, iar pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare.

— Doamnă Voronenko, trebuie să ne întoarcem în oraș și să discutăm civilizat.

— Nu plec nicăieri până nu-mi spui unde este Leonid.

— Fiul dumneavoastră a murit.

— Atunci cine zace în sicriu?

Oleg a deschis gura, dar nu a găsit niciun cuvânt. În spatele lui, tânărul jurist își freca nervos unghiile de marginea unei mape maro. Pe copertă se vedea sigla firmei lui Leonid, tăiată cu o linie neagră.

Victoria și-a ridicat poșeta de pe jos. Telefonul îi tremura în palmă.

— Plecăm acum, a spus ea.

— Nu, am răspuns.

— Nu îmi dai tu ordine.

— Poate nu. Dar poliția o va face.

Am scos telefonul meu și am sunat la numărul de urgență. Victoria s-a repezit spre mine, însă lucrătorul cimitirului a pus între noi lopata, încă acoperită de lut umed.

— Stați pe loc, doamnă, a spus el.

În clipa aceea, din telefonul Victoriei s-a auzit un zgomot. Un sunet scurt, metalic. Apoi vocea Ancăi a revenit, aproape șoptit:

— Doamnă Larisa, Leonid mi-a spus un singur lucru înainte să dispară: „Mama va recunoaște adevărul după fotografie.”

Mi s-a strâns stomacul.

Am privit fotografia. În spatele copilului Leonid se vedea casa noastră veche, fereastra bucătăriei și o umbră întunecată pe care nu o observasem niciodată.

— Ce fotografie? a întrebat Victoria.

Pentru prima dată, frica din ochii ei nu mai putea fi ascunsă.

Sirena poliției se auzea departe. Oleg făcu un semn bărbatului de lângă el, iar acesta se îndreptă spre poarta cimitirului.

— Dacă pleci, am strigat, te voi găsi oriunde.

Victoria se întoarse.

— Nu înțelegi nimic, Larisa. Dacă ajungi la birou înaintea lor, fiul tău nu va mai avea nicio șansă.

— Înaintea cui?

Ea tăcu.

Apoi, din receptor, Anca începu să plângă.

— Seiful s-a deschis singur, doamnă Larisa. Cineva este aici cu mine și tocmai a spus că vă așteaptă…

Ușa mașinii negre se trânti. Motorul porni, iar eu m-am repezit spre drum, fără să știu dacă alerg după Victoria sau spre singura ușă prin care fiul meu mai putea fi salvat…

PARTEA 2

Am fugit spre autoturismul vecinului meu, Matei, care venise după mine până la cimitir cu vechea lui dubă albastră. Picioarele îmi tremurau, dar nu de oboseală. În mine se aprinsese o certitudine imposibilă: Leonid trăia sau cineva voia să mă facă să cred asta.

— Urcă, mamă, a spus Matei. Poliția vine din urmă.

— La birou. Repede.

— Dar femeia aceea?

— Dacă Victoria ajunge înaintea noastră, poate să-l omoare.

Matei a apăsat pedala. Pe bancheta din spate, fotografia mea s-a desprins din degete și a căzut lângă o pătură cu miros de mentă. Am ridicat-o și am privit din nou umbra din fereastra casei. Acum vedeam ceva ce mă făcea să simt frig în ceafă: umbra ținea un telefon la ureche.

— Oprește-te puțin, am spus.

— Nu pot.

— Cine a făcut poza?

— Ce contează?

— Eu am făcut-o. Dar în ziua aceea nu era nimeni în casă.

Matei s-a uitat la mine prin oglindă.

— Larisa, asta s-a întâmplat acum treizeci și doi de ani.

— Tocmai de aceea contează.

La ora douăsprezece și douăzeci am ajuns la sediul firmei. Clădirea era închisă, deși înăuntru se vedeau lumini. Pe ușa de sticlă atârna un anunț cu sigiliul unei firme de pază. Cu toate acestea, din interior se auzea un ciocănit regulat.

Trei lovituri.

Pauză.

Trei lovituri.

Anca ne-a deschis printr-o ușă laterală. Era tânără, cu părul prins într-un coc desfăcut și cu un dosar lipit de piept.

— Ați venit, a șoptit.

— Unde este Leonid?

— Nu l-am văzut. Dar am găsit asta.

Mi-a întins un carnețel cu copertă roșie. Pe prima pagină era scrisul fiului meu: „Dacă mama ajunge aici, nimeni să nu mai plece.”

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.

— Ce s-a întâmplat aseară?

— Leonid m-a sunat la ora zece. Mi-a spus că Victoria a cerut transferul tuturor banilor firmei într-un cont nou. Când el a refuzat, Oleg a intrat în birou cu doi necunoscuți.

— Și apoi?

— Am auzit o ceartă. Leonid a strigat că are dovezi. După aceea s-a auzit o lovitură. Am fugit în camera de arhivă și m-am ascuns.

— De ce nu ai sunat poliția?

Anca și-a lăsat privirea în jos.

— Pentru că Victoria a trimis tuturor angajaților un mesaj: Leonid murise într-un accident și orice informație divulgată ar fi considerată trădare. Mi-a trimis și o fotografie cu fiica mea ieșind de la școală.

Matei a înjurat încet.

Un zgomot puternic s-a auzit din capătul coridorului.

— Este el? am întrebat.

Anca a clătinat din cap.

— Ușa seifului. Acolo l-a ascuns Leonid pe registrul roșu.

Am ajuns în fața biroului. Ușa era zgâriată, iar pe clanță se vedea o pată întunecată. Nu era vopsea. Când am atins-o, degetele mi s-au înroșit.

— Sânge, a spus Matei.

Înainte să pot răspunde, telefonul Victoriei, pe care îl luasem de la cimitir, a vibrat. Pe ecran apărea un mesaj fără număr:

„Dacă vrei să-ți vezi fiul, adu fotografia în camera de consiliu. Singură.”

— Nu te duci singură, a spus Matei.

— Mă duc.

— Este o capcană.

— Știu.

— Atunci de ce?

Am privit chipul copilului din fotografia arsă.

— Pentru că, dacă Leonid este viu, fiecare minut îl poate costa viața.

În camera de consiliu, jaluzelele erau coborâte, iar masa lungă era acoperită cu hârtii răvășite. În capăt, o lampă galbenă lumina un scaun gol.

Pe scaun era o cămașă pătată de sânge.

Lângă ea, un reportofon vechi.

Anca a rămas la ușă.

— Nu apăsați butonul, doamnă Larisa.

— De ce?

— Pentru că am auzit vocea lui Leonid pe înregistrare. Și mi-a spus să nu o las pe Victoria să afle ce era în buzunarul lui.

Am întins mâna spre reportofon. Degetul meu aproape atinsese butonul când, în spatele nostru, ușa s-a încuiat cu un pocnet.

O voce de bărbat a venit din întuneric:

— Dacă vreți adevărul despre fiul dumneavoastră, mai întâi trebuie să-mi spuneți cine v-a trimis aici…

Lumina s-a stins.

PARTEA 3

— Eu m-am trimis, am răspuns în întuneric.

Un bec s-a aprins brusc. Oleg Koval stătea lângă dulapul cu dosare, cu o armă mică în mână. Fața lui era mai palidă decât la cimitir, iar cravata verde îi atârna strâmb.

Anca a scos un țipăt.

— Nu te apropia de ea, Oleg!

— Taci, a spus el. Ai făcut destul rău.

— Tu ai făcut răul, am răspuns. Unde este Leonid?

Oleg a râs fără bucurie.

— Leonid nu mai este aici.

— Asta nu înseamnă că este mort.

— Nu, a spus el. Înseamnă că a fost mai deștept decât noi.

Cuvintele lui au căzut între noi ca niște pietre. Am ridicat fotografia.

— Ce legătură are asta cu fiul meu?

Oleg a privit colțul ars și, pentru o secundă, mâna cu arma i-a tremurat.

— Fotografia a fost făcută în casa voastră, în anul în care tatăl lui Leonid a început să fure bani din firmă. Nu tu ai apăsat declanșatorul.

— Atunci cine?

— Eu.

Anca s-a apropiat de masă și a apăsat butonul reportofonului. Din aparat s-a auzit vocea lui Leonid, răgușită și grăbită.

— Dacă ascultați asta, înseamnă că Victoria și Oleg au încercat să însceneze moartea mea. Bărbatul din sicriu este Mihai Dobre, un șofer plătit de ei. Au folosit hainele mele, ceasul și medalionul mamei pentru a câștiga timp și pentru a prelua firma.

Am închis ochii. Medalionul pe care îl dăruisem fiului meu după terminarea institutului atârna acum la gâtul unui străin.

Vocea a continuat:

— Mama trebuie să știe că nu am plecat de bunăvoie. Sunt ținut într-un depozit de lângă port. Am ascuns în registrul roșu toate transferurile și numele oamenilor implicați. Dacă nu ajung până la ora două, mergeți la poliție. Nu aveți încredere în Victoria. Ea a început totul.

În cameră s-a făcut liniște.

— Este viu? am întrebat.

Oleg a lăsat arma jos.

— Era viu când am plecat de acolo.

— Când ai plecat?

— Azi dimineață.

— Și tu ai trimis sicriul la cimitir?

— Victoria a făcut-o. Eu am încercat să opresc transferurile.

— Dar ai stat lângă groapă.

— Pentru că, dacă refuzam, eram următorul.

Anca a deschis seiful și a scos registrul roșu. Dinăuntru a căzut un plic alb, sigilat cu ceară neagră.

Pe el scria numele meu.

L-am desfăcut cu degetele tremurânde. Înăuntru era o copie a unui contract, o fotografie recentă a lui Leonid și o adresă scrisă de mână: „Depozitul 14, cheiul vechi”.

Sub adresă, o singură propoziție:

„Mamă, dacă ai ajuns până aici, să știi că te-am ținut departe ca să te protejez.”

Mi s-a rupt ceva în piept.

— De ce nu m-a sunat?

Oleg a privit podeaua.

— Pentru că Victoria îți asculta telefonul de luni întregi. Leonid se temea că te-ar găsi înaintea lui.

Deodată, telefonul meu a început să sune. Numărul era ascuns.

Am răspuns.

— Mamă? Vocea lui Leonid era slabă, dar era a lui. Sunt viu.

Am dus mâna la gură.

— Unde ești?

— Nu spune nimănui. Ascultă-mă. Victoria nu lucrează singură. Omul care o ajută nu este în depozit. Este chiar lângă tine.

Am privit spre Oleg.

El ridică încet capul.

— Cine? am șoptit.

Pe linie s-a auzit o lovitură, apoi o respirație tăiată.

— Mamă, persoana pe care trebuie să o arestezi prima este…

Apelul s-a întrerupt.

În aceeași clipă, ușa camerei de consiliu s-a deschis, iar Victoria a intrat însoțită de doi polițiști.

— Puneți mâinile la vedere! a strigat unul dintre ei.

Oleg a făcut un pas în spate.

Victoria a zâmbit pentru prima dată în acea zi.

— Acum, doamnă Voronenko, veți explica poliției de ce ați intrat prin efracție în firma soțului meu și de ce amenințați oamenii cu o armă…

Atunci am observat insigna unuia dintre polițiști. Avea același simbol gravat pe spate ca sigiliul de ceară de pe plic. Iar Leonid încă respira undeva, într-un depozit, fără să știe că adevărata capcană abia se închidea…

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

Familia m-a mutat din primul rând la ceremonia fratelui meu, dar când comandantul s-a oprit în fața mea, mama a amuțit PARTEA 4 — În dimineața nunții fiului meu, am găsit capul ras și rochia tăiată, iar când am intrat în salon, mireasa a încetat să zâmbească PARTEA 4 — Am venit la înmormântarea familiei fostului meu soț cu cinci copii, iar când ne-a văzut, zâmbetul ei a dispărut PARTEA 4 — Mi-am găsit fosta soție singură pe un coridor de spital, iar când mi-a spus de ce era acolo, medicul a amuțit PARTEA 4 — Fosta mea soție a apărut la concursul fiilor mei, iar când au fost anunțați câștigători, soția mea a încetat să zâmbească PARTEA 4 — Am urcat pe ascuns în avionul soțului meu cu fiul nostru, iar anunțul lui a făcut-o pe femeia de lângă mine să pălească