PARTEA 4 — Mi-am găsit fosta soție singură pe un coridor de spital, iar când mi-a spus de ce era acolo, medicul a amuțit

PARTEA 4

…Am rămas cu telefonul lipit de ureche, ascultând respirația lui Adrian. În salon, Elena mă privea fără să clipească. Medicul își scosese ochelarii, iar asistenta își ținea mâna pe marginea patului.

— Nu-l vei atinge, am spus.

La celălalt capăt s-a auzit un râs scurt.

— Încă nu înțelegi. Eu sunt tatăl lui.

— Atunci comportă-te ca un tată, nu ca un om care amenință o femeie internată.

— Până dimineață, Mihai.

A închis.

Pentru câteva secunde, nimeni nu a spus nimic. Doar monitorul continua să piuie, nepăsător, ca și cum viața noastră nu tocmai se desfăcuse în bucăți.

— Cine este Adrian? am întrebat.

Elena a înghițit cu greu.

— Fostul partener al Irinei. A dispărut când a aflat că ea era însărcinată. A reapărut după moartea ei, dar nu pentru Matei. Voia să controleze banii lăsați de părinții lui Irina.

— Ce bani?

— O despăgubire și un fond pentru copil. Irina a lăsat totul într-un cont blocat până la majoratul lui. Adrian a încercat să obțină tutela ca să-l administreze.

Medicul a luat scrisoarea și a citit-o atent.

— Aici sunt menționate amenințări, transferuri și numele unui avocat. De ce nu ai dus aceste dovezi la poliție?

Elena a zâmbit amar.

— Pentru că Adrian a spus că va susține că sunt instabilă. Iar eu tocmai primisem diagnosticul. Orice cuvânt de-al meu ar fi fost folosit împotriva mea.

Atunci am înțeles ce făcuse divorțul nostru. Nu doar că o lăsasem singură într-o luptă pe care nu o vedeam. Îi luasem și ultima persoană care ar fi putut spune, în fața tuturor, că ea nu era nebună, slabă sau incapabilă.

Am sunat la poliție, apoi la serviciul de protecție a copilului. În mai puțin de o oră, coridorul s-a umplut de pași și voci joase. O femeie cu părul cărunt, doamna Marinescu, a venit din maternitate cu dosarul lui Matei.

— Domnule Popescu, nu putem muta copilul fără o hotărâre temporară, a spus ea. Dar putem suspenda orice preluare de către Adrian până verificăm amenințarea.

— Și eu ce pot face?

— Să rămâneți aici, să semnați declarațiile și să acceptați evaluarea pentru tutela temporară.

Am semnat fiecare pagină. Mâna îmi tremura, însă nu m-am oprit.

La ora două dimineața, un polițist a venit să ne spună că Adrian fusese găsit în parcarea spitalului. Avea în mașină copii ale unor documente falsificate și un reportofon ascuns într-o cutie de șervețele.

— A înregistrat discuțiile cu Elena? am întrebat.

— A încercat să o provoace. Voia să obțină o declarație pe care să o folosească împotriva ei.

Am coborât în camera de audiere. Adrian stătea la o masă, cu palmele împreunate. Când m-a văzut, a zâmbit.

— Ai venit să te convingi că îți iau copilul?

— Nu este copilul meu biologic.

— Dar nici al tău nu e. Tu ai fost doar soțul femeii care l-a ascuns.

Polițistul a pornit înregistrarea.

Vocea lui Adrian a umplut încăperea:

„Dacă nu semnezi, o să fac să pari bolnavă la cap. Nimeni nu va crede o femeie care moare.”

Adrian a încremenit.

Pentru prima dată, și-a auzit propriile cuvinte din afara gurii lui. A încercat să se ridice.

— Opriți asta!

— Ați spus-o dumneavoastră? a întrebat polițistul.

Adrian s-a uitat la mine.

— A fost doar o discuție.

— Nu, am spus. A fost o amenințare.

În dimineața aceea, poliția l-a reținut pentru intimidare, fals și încercarea de a obține ilegal tutela. Nu am simțit bucurie. Doar o oboseală grea, ca după o furtună.

Elena a început tratamentul în aceeași zi.

Înainte să fie dusă în salon, mi-a întins mâna.

— Nu trebuie să faci asta doar pentru că te simți vinovat.

— Nu o fac pentru vinovăție.

— Atunci de ce?

M-am uitat la ea și, pentru prima dată după mult timp, nu am căutat o scuză.

— Pentru că atunci când ai avut nevoie de mine, am ales să nu văd.

Tratamentul a durat săptămâni. Au fost zile în care Elena nu putea să stea în picioare și zile în care refuza să mănânce. Eu mergeam dimineața la spital, apoi la maternitate, apoi la serviciu. Învățam să încălzesc laptele fără să-l ard, să schimb scutece și să dorm în reprize de câte două ore.

Matei era mic, cu pumnul stâng mereu strâns. În prima seară în care l-am ținut, mi-a prins degetul și nu i-a mai dat drumul.

— Nu sunt tatăl tău biologic, i-am șoptit. Dar nu plec.

Doamna Marinescu a zâmbit din prag.

— Uneori, asta contează mai mult decât o analiză.

Lunile următoare au fost grele. Elena a răspuns bine la tratament, deși medicii au spus că drumul va fi lung. Eu și ea am început să vorbim despre lucrurile pe care le ascunsesem sub tăcere.

Nu ne-am întors imediat unul la celălalt.

Am învățat întâi să fim oameni în aceeași încăpere.

Într-o seară de noiembrie, Elena m-a găsit în bucătărie încercând să repar o jucărie de lemn. Matei dormea în camera lui, iar pe frigider era lipit un desen făcut cu creioane verzi: trei oameni sub o umbrelă galbenă.

— Ai desenat bine, a spus ea.

— El a făcut desenul. Eu doar am încercat să nu rup jucăria.

Elena a ridicat cana de ceai.

— Îți mai amintești brelocul?

Am scos cheia din buzunar. Dunga galbenă de vopsea se tocise aproape de tot.

— Îl port în fiecare zi.

— De ce?

— Pentru că mi-ai spus cândva că lucrurile importante trebuie să aibă un semn.

Ea a tăcut.

— Și ce înseamnă semnul acum?

Am privit spre camera lui Matei.

— Că știu unde mă întorc.

La trei luni după internare, am primit o scrisoare de la avocatul lui Adrian. Îmi oferea bani ca să renunț la tutelă și îmi promitea că Elena nu va mai avea probleme dacă „lăsăm trecutul în urmă”.

Am rupt scrisoarea în două și am trimis-o polițistului care se ocupa de caz.

După încă o săptămână, Adrian a încercat să mă sune.

— Mihai, a spus el, putem să reparăm totul. Tu nu ai nevoie de copilul ăsta.

— Ai dreptate.

A făcut o pauză.

— Atunci renunță.

— Nu am nevoie de el ca să trăiesc. Dar el are nevoie de un adult care să nu dispară când viața devine grea.

— Nu ești tatăl lui.

— Nu prin sânge.

Am închis înainte să-mi răspundă.

Primăvara, Elena a ieșit pentru prima dată singură din spital. Purta o eșarfă crem și își lăsase părul să crească. Matei mergea între noi, ținându-ne de mâini.

Am trecut pe lângă o cafenea. În geam se reflectau trei siluete și un cărucior gol împins de vânt.

— Ți-e foame? am întrebat-o pe Elena.

Ea s-a uitat la mine.

Apoi a zâmbit, foarte încet.

— Da. Ție?

Am simțit brelocul în buzunar. Dunga galbenă era aproape ștearsă, dar încă se vedea.

— Acum da.

Am intrat în cafenea, iar Matei a râs când clopoțelul de la ușă a sunat.

De data aceasta, nu am fugit de zgomotul vieții.

Am rămas.