Am găsit un dosar ascuns sub pat după ce soțul meu mi-a tăiat pijamaua, iar când a văzut laptopul, a încetat să zâmbească

La ora 2:17 dimineața, mi-am prefăcut respirația adormită în timp ce soțul meu îmi ridica brațul și mă fotografia ca pe o dovadă vie.

Mă cheamă Anna, iar în acea noapte stăteam nemișcată sub pătură, cu inima lovindu-mi coastele atât de tare, încât mă temeam că Dererick o va auzi.

Cu trei săptămâni înainte, începusem să mă trezesc în fiecare dimineață cu capul greu, cu gura uscată și cu goluri negre în memorie. Uneori nu-mi aminteam cum ajunsesem în pat. Alteori găseam vânătăi mici pe coapse sau pe brațe.

— Probabil te-ai lovit de colțul mesei, îmi spusese Dererick într-o dimineață, în timp ce-mi întindea cana cu ceai de mușețel.

— Nu-mi amintesc să fi făcut asta.

El zâmbise cald.

— Tocmai de aceea trebuie să te odihnești mai mult.

În seara aceea, când mi-a adus ceaiul, am luat cana și i-am mulțumit. Apoi, când a intrat în baie, am vărsat totul în chiuveta din bucătărie. Mirosul dulce de mușețel a rămas în aer, amestecat cu detergentul de vase și cu frica mea.

M-am întors în dormitor și am lăsat corpul moale, ca și cum băutura își făcuse efectul.

La scurt timp, Dererick a venit lângă mine. A așteptat. Apoi s-a ridicat.

Am deschis ochii doar cât să văd.

Purta mănuși subțiri din latex și ținea o geantă neagră, pe care nu o mai văzusem niciodată. A scos o cameră mică, a așezat-o pe comodă și a îndreptat obiectivul spre pat. O lumină roșie s-a aprins.

Mă filma.

— Ce faci? am vrut să strig.

Dar buzele mi-au rămas nemișcate.

Din geantă a scos o foarfecă. S-a aplecat peste mine și mi-a ridicat marginea bluzei de pijama, cea cu broderia galbenă în formă de lămâie, făcută de mama înainte să moară.

Țac.

A tăiat o bucățică de material.

A pus-o într-o pungă transparentă și a închis-o cu grijă. Apoi mi-a ridicat brațul, mi-a schimbat poziția capului și mi-a îndoit un genunchi.

Clic.

Clic.

Clic.

Mă aranja. Nu mă fotografia pur și simplu. Mă transforma într-o scenă.

Fiecare atingere îmi făcea stomacul să se strângă. Mă concentram asupra unui singur lucru: să respir lent. Să nu tresar. Să nu-l las să afle că ceaiul ajunsese în chiuvetă.

După aproximativ douăzeci de minute, a deschis un calculator portabil și a început să transfere fotografiile. Pe ecran se vedeau chipul lui și degetele lui înmănușate. A scos și un caiet cu coperți roșii, plin de însemnări.

Telefonul i-a vibrat.

Dererick a zâmbit.

A întors ecranul telefonului către cameră, ca mesajul să fie filmat clar. Nu am putut citi tot, dar am văzut o propoziție: „A mers din nou?”

Degetele mi s-au răcit sub pătură.

El a răspuns repede. Apoi a strâns obiectele în geantă, m-a fotografiat încă o dată și s-a aplecat să mă sărute pe frunte.

— Somn ușor, Anna, a șoptit.

Câteva minute mai târziu, ușa de la intrare s-a închis.

Am așteptat aproape zece minute înainte să mă ridic. Camera s-a învârtit cu mine, iar genunchii mi s-au înmuiat. Am verificat sertarele, dulapurile și biroul lui.

Nimic.

Apoi m-am așezat pe podea și am privit sub pat. În spatele unei cutii cu decorațiuni de Crăciun era o servietă încuiată, cu cifru.

Am încercat data aniversării noastre.

Încuietoarea a făcut clic.

Înăuntru se afla un alt calculator. L-am deschis cu mâinile tremurânde. Pe ecran erau sute de dosare cu fotografii, ordonate după date.

Lună după lună.

Noapte după noapte.

Am derulat până la capăt și am găsit cel mai vechi dosar. Data m-a făcut să-mi pierd respirația. Am tras calculatorul în poală și am apăsat pe el.

Prima fotografie a început să se deschidă, iar în acel moment s-a auzit cheia în ușa de la intrare…

PARTEA 2

Cheia s-a oprit în broască, iar fotografia de pe ecran încă nu se încărcase complet.

Am smuls calculatorul din priză și am împins servieta sub pat. Nu am avut timp să mă ridic. Ușa s-a deschis, iar Dererick a intrat cu aceeași geantă neagră în mână.

În sufragerie, ceasul arăta 3:06. Lumina felinarului se întindea pe parchet în dungi galbene, iar eu simțeam praful rece lipit de genunchi.

— Anna? a strigat el.

Nu am răspuns.

A făcut doi pași spre dormitor, apoi s-a oprit. Îl auzeam respirând.

— Iubito, ești trează?

Mi-am ținut respirația atât de mult, încât pieptul a început să mă doară.

În cele din urmă, Dererick a intrat. S-a uitat la pat, la comodă și la cana goală de pe noptieră. Apoi a coborât privirea spre podea.

— Anna?

A făcut un pas înainte.

Atunci telefonul lui a vibrat. S-a uitat la ecran și a înjurat încet.

— Nu acum, Mara.

Numele mi-a rămas în minte. Mara era sora lui, cea care îmi trimitea prăjituri de ziua mea și mă îmbrățișa de fiecare dată când ne vedeam.

Dererick a ieșit din cameră și a închis ușa. Am așteptat până când am auzit apa curgând în baie, apoi am târât servieta în dulapul cu lenjerii și am ascuns calculatorul sub o grămadă de prosoape.

M-am strecurat în pat chiar înainte să revină.

— Ai dormit? m-a întrebat.

— Da, am murmurat, întorcându-mă cu spatele.

S-a așezat lângă mine. Salteaua s-a lăsat sub greutatea lui.

— Mâine mergem la doctor.

Am deschis ochii în întuneric.

— La ce doctor?

— La doamna doctor Pavel. Ți-am făcut programare.

— Nu-mi amintesc să fi vorbit despre asta.

— Tocmai asta e problema, Anna.

Vocea lui era blândă, dar sub blândețe se ascundea ceva metalic.

Dimineața, la 7:40, am intrat în bucătărie și am găsit pe masă un pahar cu apă, două pastile și un bilet scris cu literele lui ordonate: „Pentru liniștea ta.” Am fotografiat biletul și l-am băgat în buzunarul halatului.

La serviciu, într-o cafenea de lângă gară, am sunat-o pe Irina, singura mea prietenă care nu-l plăcea pe Dererick.

— Am găsit fotografii, i-am spus.

— Ce fel de fotografii?

— Cu mine. Dormind. Pozată în poziții pe care nu le-am ales.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Vino la mine. Nu te întoarce acasă.

— Nu pot pleca fără dovezi.

— Anna, dacă omul acela îți pune ceva în ceai, dovezile sunt ultimul lucru de care trebuie să-ți pese.

— Dacă plec, va spune că sunt instabilă. Exact asta vrea.

Irina a inspirat adânc.

— Atunci copiază tot. Nu deschide nimic pe calculatorul lui conectat la internet. Folosește memoria pe care ți-o aduc.

La prânz, m-am întors acasă și am văzut mașina Marei în fața porții. În sufragerie, ea stătea lângă Dererick, cu mâinile strânse peste poșeta albă.

— Anna, trebuie să discutăm, a spus ea.

— Despre ce?

Dererick s-a ridicat.

— Despre faptul că nu mai ești bine.

— Cine a decis asta?

Mara a coborât ochii.

— Medicul a văzut însemnările.

— Ce însemnări?

Dererick a scos caietul roșu din geantă și l-a ținut între noi.

— Tot ce faci noaptea. Tot ce uiți. Vânătăile pe care ți le provoci singură.

Mi s-a făcut greață.

— Eu îmi provoc vânătăile?

— Nu spun asta. Spun că poate nu-ți dai seama ce faci.

— Și fotografiile?

Pentru prima dată, fața lui s-a încordat.

— Ce fotografii?

Am zâmbit cât am putut de calm.

— Cele din calculatorul ascuns.

Mara s-a ridicat brusc. Poșeta ei a lovit masa, iar un breloc metalic a căzut pe podea cu un clinchet ascuțit.

Dererick nu mai zâmbea.

— Ai intrat în lucrurile mele?

— Am intrat în viața mea.

În acea seară, am copiat dosarele pe memoria adusă de Irina. Dar printre imagini am găsit un fișier audio creat cu două zile înainte.

L-am deschis.

Vocea lui Dererick a umplut camera.

— Dacă mâine refuză să semneze, trecem la planul următor. Spune-i că totul va părea un accident. Iar dacă întreabă de bani, amintește-i că mama ei nu i-ar fi lăsat nimic dacă ar fi știut cât de bolnavă este…

Fișierul s-a încheiat.

Am rămas nemișcată, cu memoria strânsă în palmă.

În acel moment, telefonul meu a sunat. Era un număr necunoscut.

— Doamna Anna? a întrebat o voce de bărbat. Dacă ați găsit dosarul cel mai vechi, trebuie să plecați imediat. Pentru că fotografia aceea nu este despre dumneavoastră…

PARTEA 3

— Cine sunteți? am întrebat, ridicându-mă de pe scaun.

În apartamentul Irinei, la 21:15, ploua atât de tare încât geamurile vibrau. Memoria era ascunsă într-o cutie de ceai, iar calculatorul se afla între noi, cu ecranul luminându-ne fețele.

— Mă numesc Sorin Iancu. Am fost contabilul mamei dumneavoastră.

Am simțit cum mi se înmoaie degetele.

— Mama a murit acum doi ani.

— Știu. Și tocmai de aceea nu mai avem timp.

Am deschis dosarul cel mai vechi. Fotografia a apărut.

Nu eram eu adormită în pat.

Era mama mea, Elena, într-un salon de spital, cu o pătură verde peste genunchi. Lângă ea stătea Dererick, cu zece ani mai tânăr, ținând un dosar în mână. Pe spatele fotografiei fusese notată data: cu trei zile înainte de nunta noastră.

— El a cunoscut-o pe mama înainte să te cunoască pe tine, a spus Sorin.

— De ce?

— Pentru moștenire.

Irina a dus mâna la gură.

Sorin a continuat:

— Mama dumneavoastră deținea o firmă și un imobil. În testament, totul vă revenea după căsătorie, dar exista o clauză. Dacă erați declarată incapabilă să vă administrați bunurile, un administrator ales de familie putea prelua controlul.

Am privit fotografia până când chipul mamei s-a încețoșat.

— Dererick voia să mă declare nebună.

— Nu doar voia. Pregătea dosarul de aproape trei ani.

Am deschis fotografiile una după alta. În unele, eram întinsă pe pat. În altele, aveam vânătăi pe brațe. Într-una, Dererick îmi ținea mâna într-un unghi imposibil. Toate fuseseră făcute când eram amețită de substanțele puse în ceai.

— El a creat vânătăile? am șoptit.

— Da, a răspuns Sorin. Iar apoi a fotografiat rezultatul ca să pară că vă răniți singură în timpul episoadelor de confuzie.

Irina a lovit masa cu palma.

— Iar Mara?

Sorin a deschis mesajele recuperate.

— Mara este martorul lui. Doctorița Pavel urma să scrie raportul medical. Avocatul lor depusese deja cererea pentru numirea unui administrator.

Am simțit că tot aerul din cameră se strânge în jurul meu.

— Când?

— Mâine dimineață. Dererick urma să vă ducă la clinică. Dacă refuzați, avea să spună că ați devenit agresivă.

Telefonul meu a vibrat.

Un mesaj de la Dererick: „Vino acasă. Știu că ai umblat în servietă.”

Apoi a venit un al doilea mesaj, de la același număr necunoscut. Era o fotografie cu ușa apartamentului Irinei, făcută din capătul holului.

„Nu mai aveți unde să vă ascundeți.”

Irina a încremenit.

— Ne-a găsit.

Am sunat la poliție, dar înainte să răspundă cineva, lumina din apartament s-a stins. Dincolo de ușă s-au auzit trei bătăi lente.

Sorin a apucat memoria.

— Dacă intră, nu spuneți nimic despre fișiere. Mai există o copie, iar ea trebuie să ajungă la avocat.

— Unde este?

A privit spre fereastra întunecată.

— La persoana pe care Dererick a crezut că a îngropat-o odată cu secretul mamei dumneavoastră.

Clanța a început să se miște.

Apoi o voce a rostit numele meu de partea cealaltă:

— Anna, deschide. Sunt eu…