Mi-am găsit fosta soție singură pe un coridor de spital, iar când mi-a spus de ce era acolo, medicul a amuțit

În clipa în care am recunoscut-o pe femeia din salon, mi s-a tăiat respirația: fosta mea soție stătea singură, cu o perfuzie lângă ea și cu părul tuns până la urechi.

Coridorul spitalului mirosea a dezinfectant, cafea arsă și haine ude. Era aproape ora șapte seara, iar lumina rece a neoanelor făcea fiecare chip să pară bolnav. Venisem să-l văd pe Darius, un coleg operat în dimineața aceea, și aveam în buzunar cheia micii mele garsoniere, prinsă de un breloc din alamă pe care Elena îl pictase cu o dungă galbenă. Îl făcuse într-o duminică ploioasă, spunând că orice lucru important trebuie să aibă un semn după care să-l recunoști.

Apoi am văzut-o.

Elena stătea într-un colț, înghițită de o cămașă albastră de spital. Ținea mâinile strânse peste abdomen, iar lângă scaunul ei se afla un suport metalic cu o pungă aproape goală. Fața îi slăbise atât de mult, încât pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva lumina mă înșela.

Nu mă înșela.

— Elena?

A ridicat capul. Ochii ei s-au lărgit, apoi s-au golit de orice urmă de apărare.

— Mihai… ce cauți aici?

— Am venit la Darius. Tu ce faci aici?

— Nimic important. Doar niște analize.

Am privit bandajul de pe brațul ei și brățara albă de identificare.

— Nu-mi spune că sunt doar analize.

Ea a încercat să zâmbească, dar buzele i-au tremurat.

— Încă mai vrei să ai grijă de lucruri care nu te mai privesc?

Întrebarea m-a lovit mai tare decât reproșul. Cu două luni înainte, semnasem divorțul într-un birou îngust, la ora nouă și șaisprezece. Două semnături, câteva ștampile și o mapă bej fuseseră suficiente ca să rupă cinci ani de căsnicie.

Eu fusesem cel care rostise primul cuvântul divorțului.

Nu pentru că nu o mai iubeam. Ci pentru că nu știam ce să fac cu durerea ei după cele două sarcini pierdute. Elena tăcea tot mai mult, iar eu întârziasem tot mai des la serviciu. Preferam rapoartele, luminile biroului și berea băută cu colegii în locul casei unde nu mai știam cum să o privesc.

Într-o seară de aprilie, ea mă întrebase:

— Ai venit să-mi spui ceva?

— Cred că ar trebui să divorțăm.

Elena rămăsese nemișcată.

— Ai hotărât deja?

Eu doar dădusem din cap.

Acum, în coridorul spitalului, mâna ei era rece ca metalul scaunului.

— De cât timp ești bolnavă? am întrebat.

— Nu sunt bolnavă.

— Atunci de ce tremuri?

În spatele nostru, o asistentă împingea un cărucior, iar roțile lui scârțâiau pe linoleumul umed. Elena și-a întors privirea spre ușa salonului.

— Mihai, pleacă, te rog.

— Nu plec până nu-mi spui adevărul.

— Nu mai ai dreptul să-mi ceri adevărul.

— Poate că nu. Dar încă pot să stau aici.

Pentru prima dată, ochii ei s-au umplut de lacrimi. Nu le-a lăsat să cadă. Elena fusese mereu așa: își ascundea durerea în spatele unor gesturi mici, împăturea prosoapele, spăla cănile, îmi lăsa cafeaua lângă chei și întreba dacă mâncasem.

Un medic înalt a ieșit din salon ținând o mapă groasă. S-a oprit când ne-a văzut. Mai întâi a privit-o pe Elena, apoi pe mine.

— Dumneavoastră sunteți Mihai?

— Da.

— Atunci trebuie să vorbim. Rezultatele au confirmat temerea pe care o aveam înainte de divorțul dumneavoastră. Tratamentul trebuie început imediat.

Elena a închis ochii.

Eu am simțit că brelocul cu dunga galbenă îmi taie palma prin buzunar.

— Ce temere? am întrebat.

Medicul a așezat mapa pe masă și a întins mâna spre primul document. Buzele i s-au deschis, dar înainte să rostească următoarele cuvinte, o infirmieră a intrat alergând din salon…

PARTEA 2

…și a strigat că tensiunea Elenei scăzuse brusc. Medicul a lăsat mapa pe masă și s-a repezit spre ușă. Eu am rămas nemișcat o secundă, cu mâna apăsată peste brelocul pictat de ea.

— Mihai, nu intrați! a spus asistenta.

Dar Elena m-a privit din pat și a încercat să ridice mâna.

— Lasă-l… să rămână.

Acele trei cuvinte au fost mai puternice decât ordinul asistentei. Am intrat. În salon mirosea a alcool medicinal, iar aparatul de monitorizare scotea sunete scurte și regulate. Elena avea fața albă, însă privirea îi rămăsese limpede.

— Ce se întâmplă? am întrebat.

Medicul i-a verificat perfuzia.

— Organismul ei este foarte slăbit. Trebuie să începem tratamentul în seara aceasta.

— Pentru ce?

Elena a întors capul spre fereastră. Picăturile de ploaie coborau pe sticlă ca niște linii tremurate.

— Pentru o boală gravă a sângelui, a spus medicul. Analizele finale au confirmat-o.

Am simțit că podeaua se înclină.

— De când știa?

Elena a rămas tăcută.

— De când știai? am repetat.

— Am primit primele rezultate în dimineața în care ai vorbit despre divorț.

M-am apropiat de pat.

— Și nu mi-ai spus?

— Ce trebuia să fac? Să-ți spun că sunt bolnavă ca să te oblig să rămâi?

— Nu m-ai fi obligat. Mi-ai fi dat posibilitatea să aleg.

— Tu alegeseși deja, Mihai. Veneai acasă ca la o închisoare. Nu mă mai țineai de mână. Nu mă mai întrebai cum mă simt. Dacă ți-aș fi spus, ai fi rămas din milă.

— Nu aveai dreptul să hotărăști ce aș fi simțit.

— Iar tu ai avut dreptul să hotărăști singur că nu mai există „noi”?

Medicul a coborât privirea. În salon se auzea doar picurarea perfuziei.

După câteva minute, când Elena a fost stabilizată, ne-am întors în coridor. Medicul a deschis mapa și a scos o foaie îndoită. Colțul ei era pătat cu cerneală violetă.

— Acesta este formularul de internare recomandată, a spus el. Data este cu trei zile înainte de semnarea divorțului.

Am citit rândul de jos. La motivul refuzului, Elena scrisese: „Nu am pe nimeni care să mă ajute după proceduri”.

— Ai refuzat tratamentul? am întrebat.

— Nu l-am refuzat pentru totdeauna. Voiam să-mi găsesc o cameră aproape de spital și un loc de muncă mai ușor.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că abia așteptai să scapi de mine.

Cuvintele ei au rămas între noi ca o ușă închisă.

Medicul și-a scos ochelarii.

— Tratamentul nu mai poate fi amânat. Va dura luni. Uneori, starea ei se poate schimba în câteva minute. Avem nevoie de o persoană de contact, cineva în care să aibă încredere.

Elena a râs fără bucurie.

— Nu am pe nimeni.

Am luat stiloul de pe masă. Era transparent, cu o fisură albă pe capac. Am scris numele meu în dreptul rubricii.

— Acum ai.

Ea s-a uitat la semnătură.

— Mihai, nu mai suntem familie.

— Actele au spus asta. Eu nu am încetat să fiu omul care te-a iubit.

— M-ai iubit doar cât timp nu a trebuit să fii curajos.

Am simțit cum mă ustură ochii, dar nu m-am ferit.

Medicul a întors formularul către ea.

— Decizia îți aparține. Confirmi că ai încredere în el?

Elena a luat stiloul. Pentru câteva secunde, a privit fisura albă de pe capac, apoi a semnat.

— Confirm. Dar înainte să înceapă tratamentul, trebuie să afle de ce am acceptat divorțul atât de repede.

Am ridicat capul.

— Mai există ceva?

Ea și-a dus mâna la gât. Sub gulerul cămășii se vedea un lănțișor subțire, pe care nu-l mai văzusem niciodată.

— Există un copil, Mihai.

Am crezut că nu auzisem bine.

— Ce ai spus?

— Copilul nostru. Și nu este acolo unde crezi.

Înainte să pot întreba ceva, telefonul medicului a început să sune. S-a uitat la ecran, iar culoarea i-a dispărut din obraji.

— Cine este? am întrebat.

El a răspuns, ascultă câteva secunde, apoi mi-a întins telefonul.

— Vor să vorbească urgent cu dumneavoastră. Spun că au găsit copilul înregistrat pe numele dumneavoastră…

PARTEA 3

…Am luat telefonul cu degetele amorțite. Din difuzor se auzea respirația grăbită a unei femei.

— Domnul Mihai Popescu?

— Da.

— Sunt asistenta socială a maternității județene. Trebuie să veniți imediat. Avem un dosar care vă privește direct.

— Ce copil este înregistrat pe numele meu?

— Un băiat născut acum trei luni. Mama a fost Elena Popescu.

Am privit-o pe Elena. Ea își strângea cearșaful între degete.

— De ce nu mi-ai spus că ai născut?

— Pentru că nu am născut eu.

Doctorul a închis ușa salonului și a tras un scaun lângă pat.

— Mihai, ascultă-mă până la capăt, a spus Elena. După cele două pierderi de sarcină, medicii mi-au spus că șansele să duc un copil erau foarte mici. În aceeași perioadă, sora mea, Irina, a murit la naștere. Băiatul ei a rămas singur.

— Irina avea un copil?

— Da. Matei. Tatăl lui dispăruse înainte să se nască. Eu am devenit tutorele lui temporar.

— Dar de ce este pe numele meu?

Elena și-a apăsat buzele.

— Pentru că, atunci când ne-am căsătorit, ai semnat actele prin care acceptai să fii trecut ca tată social, dacă Irina nu mai putea avea grijă de el. Era un plan pentru adopție. Îți amintești documentele pe care le-ai semnat la notar și despre care ai spus că sunt doar formalități?

Mi-am amintit mapa subțire, camera cu pereți verzi și graba mea de a pleca la serviciu.

— Ai folosit acea semnătură?

— Nu eu. Centrul de protecție a copilului a considerat că tu ești părintele desemnat. Eu am încercat să corectez actele, dar în acea săptămână am primit diagnosticul. Apoi tu ai cerut divorțul.

— De ce nu m-ai oprit?

— Pentru că te-am văzut eliberat când ai spus-o. Nu voiam ca Matei să crească lângă un om care rămâne din vinovăție.

Am făcut un pas înapoi. Pe masă, brelocul cu dunga galbenă a alunecat din buzunar și a lovit podeaua.

— Unde este copilul?

— La maternitate. L-am vizitat cât am putut. După ce m-am internat, nu mai am voie să-l iau singură.

— Și tu ai crezut că voi putea să-l cresc fără să știu?

— Am crezut că vei avea dreptul să alegi liber, nu împins de boala mea.

Medicul a deschis dosarul.

— Dacă Mihai acceptă, poate deveni reprezentantul legal al copilului până la clarificarea situației. Dar este nevoie de confirmarea filiației și de un document important pe care Elena nu l-a putut depune.

— Ce document? am întrebat.

Elena a băgat mâna sub pernă și a scos un plic crem, subțire, închis cu o etichetă albă. Îl ținea ascuns de parcă în el ar fi fost ultima ei apărare.

— Irina mi l-a lăsat înainte să moară, a spus. Mi-a cerut să nu-l deschid până când Matei va avea nevoie de tatăl lui.

— Și acum are nevoie de mine?

— Acum are nevoie de adevăr.

Am rupt eticheta. În plic se afla o scrisoare, o fotografie și o copie a unui certificat. În fotografie, o femeie palidă ținea un nou-născut la piept. Pe spatele ei era scrisă data nașterii lui Matei și o propoziție care mi-a înghețat sângele.

„Mihai trebuie să știe cine este tatăl biologic.”

— Asta nu se poate, am șoptit.

Elena a plâns pentru prima dată.

— Irina nu a avut timp să-ți spună.

Am desfăcut certificatul. Numele meu era trecut la rubrica tatălui. Dar sub el, cu cerneală neagră, apărea o mențiune adăugată ulterior: „Contestat prin analiză genetică”.

Doctorul a privit foaia.

— Rezultatul testului este aici?

Elena a dat din cap.

— În scrisoare.

Am citit primele rânduri, apoi am simțit că pereții salonului se apropie.

Rezultatul confirma că Matei nu era copilul biologic al lui Mihai. Însă Irina scrisese că bărbatul care îl revendicase urma să vină după el imediat ce Elena nu mai putea să-l protejeze.

— Cine este? am întrebat.

Elena mi-a prins încheietura.

— Adrian. Tatăl biologic. Și nu vrea copilul pentru că îl iubește.

În acel moment, telefonul meu a vibrat. Pe ecran apărea un număr necunoscut.

Am răspuns.

— Domnule Popescu, a spus o voce de bărbat, sunt Adrian Radu. Știu că ai aflat despre Matei. Dacă nu mi-l predai până dimineață, voi face în așa fel încât Elena să nu mai poată decide nimic niciodată…