Am descoperit cum o mănăstire închisă ascundea sarcini imposibile, iar când am rostit adevărul, șoferul a încremenit

În dimineața în care sora Nadia mi-a spus că era din nou însărcinată, am scăpat cheia cancelariei pe podea și am auzit-o rostogolindu-se ca un clopot spart.

Lumina rece intra prin ferestrele înguste, iar piatra umedă păstra mirosul nopții. Pe biroul meu se aflau registrele mănăstirii, o cană de ceai de mentă și broșa de aramă în formă de spic pe care o purtam prinsă de vălul negru. Fusese a mamei mele. O atingeam de fiecare dată când trebuia să iau o hotărâre grea.

Nadia stătea în fața mea cu un prunc adormit în brațe. La poalele hainei ei, micuțul Nicu se agăța de țesătură și privea spre mine fără să clipească.

— Maică stareță, cred că aștept din nou un copil, a spus ea.

— Din nou? am întrebat, deși auzisem perfect.

— Da. Mi-e greață dimineața, amețesc și simt aceeași apăsare ca înainte.

Am privit copilul de la sânul ei, apoi băiatul care încă nu împlinise doi ani. Trei sarcini în trei ani. Într-o mănăstire de femei, cu poarta încuiată, cu ferestrele zăbrelite și cu bărbații opriți la cincizeci de pași de zidul exterior.

— Nadia, înțelegi ce spui?

Ea a zâmbit liniștit.

— Poate că Dumnezeu ne trimite iarăși o binecuvântare.

În mine, ceva s-a rupt. Nu pentru că nu credeam în minuni, ci pentru că Nadia nu părea fericită. Părea împăcată cu o teamă pe care nu știa să o numească.

La ora nouă, în infirmerie, doctorița Vira i-a apăsat abdomenul și i-a cerut să respire adânc. Mirosul de spirt se amesteca cu cel de salvie uscată, atârnată de grinda tavanului.

— Sarcina este reală, a spus Vira după examinare.

Nadia a lăsat capul în jos.

— Dar eu nu am ieșit nicăieri.

— Știu, i-am răspuns. Și niciun bărbat nu a intrat aici.

Vira a ridicat privirea spre mine. Nu a spus nimic, însă tăcerea ei a fost mai grea decât orice acuzație.

Când Nadia și-a suflecat mâneca, am văzut o înțepătură proaspătă în pliul cotului. Lângă piciorul scaunului am găsit o fâșie de plasture medical, cu miros de alcool și medicament.

— Cine ți-a făcut asta? a întrebat Vira.

Nadia s-a uitat la pielea ei.

— Nu știu.

— Ai leșinat în ultimele zile?

— Am dormit foarte adânc. Atât.

Am simțit broșa de aramă apăsându-mi pieptul. Am strâns-o cu degetele până când marginea ei mi-a intrat în palmă.

Apoi Vira a deschis registrul medical și a început să compare datele celor două sarcini anterioare. La prânz, fața ei devenise albă.

— De fiecare dată, cu trei săptămâni înainte, a venit același om, a spus ea.

— Demian Boiu, am șoptit.

Bătrânul binefăcător aducea medicamente, haine pentru copii și bani pentru acoperiș. Murise cu trei luni înainte, iar noi îl plânseserăm ca pe un sfânt.

— Este mort, am spus.

— Dar șoferul lui încă vine, a răspuns Vira.

În aceeași clipă, din curte s-a auzit scârțâitul roților. O soră a intrat împingând un leagăn vechi găsit în magazie.

— Maică stareță, înăuntru era un lucru pe care nu l-am mai văzut, a spus ea.

Sub păturica leagănului se afla o cutie de piele. Am ridicat capacul și am văzut fiole goale, seringi și un carnețel cu margini roase.

Vira a deschis prima pagină. Pe ea erau date, inițiale și două cuvinte: „transfer reușit”.

Pe ultima pagină, scrisul devenea apăsat. Am apropiat broșa de aramă de gât, ca și cum acel mic spic ar fi putut să-mi țină inima la locul ei.

Atunci clopotul a bătut de trei ori, iar poarta mănăstirii s-a deschis. Mașina neagră a lui Demian a intrat în curte. Șoferul a coborât, a ridicat ochii spre fereastra infirmeriei și a început să vină spre noi…

PARTEA 2

Șoferul a intrat în infirmerie fără să aștepte să fie chemat. Avea paltonul ud la umeri, iar pe manșeta dreaptă se vedea o pată întunecată de ulei.

— Maica Clementina, a spus el. Am venit pentru copil.

Nadia a strâns pruncul la piept. Vira s-a ridicat între ele.

— Ce copil?

Bărbatul a zâmbit fără bucurie.

— Cel care urmează să se nască. Domnul Boiu a lăsat instrucțiuni clare.

Am simțit cum mi se răcește ceafa.

— Domnul Boiu este mort.

— Unele ordine nu mor odată cu omul.

Am făcut un pas spre ușă și am tras zăvorul. Broșa de aramă s-a desprins de văl și a lovit podeaua cu un sunet ascuțit. M-am aplecat după ea, fără să-mi iau ochii de la șofer.

— Ieșiți din infirmerie, i-am spus.

— Nu aveți dreptul să opriți ceea ce a fost plătit.

Nadia a început să tremure.

— Eu nu am vândut pe nimeni.

— Nu dumneavoastră ați semnat, a răspuns el.

La ora unu, am dus carnețelul în pivnița veche, unde păstram arhiva. Pereții miroseau a mucegai și mere uscate, iar deasupra noastră țevile băteau din când în când ca niște degete nerăbdătoare.

Vira a întins paginile pe masă.

— Fiecare dată corespunde cu ziua în care Nadia a primit „tratament pentru anemie”, a spus ea.

— Dar ea nu a avut anemie.

— A primit sedative. Cineva a adormit-o și a făcut o procedură medicală.

Am privit rândurile cu inițiale. Nu erau nume întregi, însă lângă fiecare sarcină apărea aceeași mențiune: „copil rezervat”.

— Rezervat cui? am întrebat.

Vira a închis ochii.

— Familiilor care plăteau.

Nadia a intrat atunci, cu Nicu de mână. A auzit ultimele cuvinte și a lăsat cănița să-i cadă din mână. Lutul s-a spart pe piatra rece.

— Nu, a spus ea. Copiii mei nu sunt marfă.

M-am apropiat de ea.

— Nu ai fost vinovată. Ai fost păcălită și adormită.

— Atunci de ce îi iubeam atât de mult pe cei care se nășteau? De ce credeam că sunt un dar?

Nu am avut răspuns. Am îmbrățișat-o, iar trupul ei a început să se zguduie.

La ora trei, am verificat arhiva financiară. Demian donase mănăstirii bani, lemn, medicamente și chiar o sobă nouă. În fiecare an, donațiile erau urmate de sarcina Nadiei.

Dar în registrul meu exista ceva straniu: două pagini fuseseră înlocuite. Hârtia era mai albă, iar cusătura cotorului fusese desfăcută și refăcută cu un fir gros, roșcat.

— Cine are cheile arhivei? a întrebat Vira.

— Eu. Și sora Agata, pentru inventar.

— Mai este cineva.

În acel moment, ușa pivniței s-a deschis. Șoferul stătea în prag, ținând o lanternă. În spatele lui se vedea o altă umbră.

— Ați citit suficient, a spus el.

— Ce vreți? am întrebat.

— Carnetul și femeia însărcinată.

— Nadia nu pleacă nicăieri.

Bărbatul a ridicat un document împăturit.

— Aveți grijă, maică stareță. Pe hârtie, copilul nu aparține mănăstirii și nici Nadiei.

Vira a făcut un pas înainte.

— Documentul este fals.

— Atunci chemați poliția.

Am scos cheia de la gât, unde o purtam într-un săculeț de pânză, și am deschis dulapul cu actele vechi. În spatele registrelor se afla dosarul pe care Demian îl ceruse cu o zi înainte să moară.

Când am văzut ștampila de pe copertă, am înțeles că nu luptam doar împotriva unui șofer. Cineva din mănăstire îi deschisese toate ușile.

— Maică Clementina, a spus Vira, uitându-se peste umărul meu, nu deschideți acel dosar aici.

Dar eu deja desfăceam panglica, iar deasupra noastră se auzea cheia întorcându-se în broască…

PARTEA 3

…Am desfăcut panglica și am scos primul document. Era o copie a unui contract de donație, semnat de Demian Boiu și de un notar din oraș. Sumele erau uriașe. În schimbul lor, mănăstirea trebuia să ofere „îngrijire și predare discretă a nou-născuților”.

Numele mănăstirii fusese trecut acolo, dar semnătura de dedesubt nu era a mea.

Era a surorii Agata.

— Nu poate fi adevărat, am spus.

Agata a apărut în prag, cu mâna pe clanță. Avea fața udă de ploaie și ochii goi.

— Nu voiam să ajungă atât de departe, a șoptit ea.

Nadia s-a întors spre ea.

— Tu știai?

Agata a început să plângă.

— Credeam că sunt tratamente. Demian mi-a spus că Nadia ajută femei care nu pot avea copii. Mi-a promis că nimeni nu va fi rănit.

— M-ai văzut adormită? a întrebat Nadia.

— Da.

Cuvântul a căzut în pivniță ca o piatră.

Vira a ridicat carnețelul.

— Cine administra injecțiile?

Agata a privit spre șofer.

— El. Demian pregătea medicamentele. Eu deschideam ușa.

Șoferul a făcut un pas în spate.

— Minte.

— Nu mint! a strigat Agata. Mi-a spus că ultimul copil va fi luat imediat după înmormântarea lui Demian.

Am deschis ultima pagină. Scrisul bătrânului era tremurat, dar limpede: „Copilul patru va fi transferat după slujbă. Nadia nu trebuie să afle adevărul.”

Nadia s-a lipit de perete. Pruncul din brațele ei a început să scâncească.

— Copilul patru sunt eu? a întrebat ea.

— Nu, i-am spus. Copilul este al tău. Și nimeni nu-l va lua.

Șoferul a scos telefonul.

— Dacă sunați la poliție, familia care a plătit va face scandal. Aveți documente semnate.

— Avem și probe medicale, i-a răspuns Vira. Și martori.

— Nu aveți dovada că Demian a făcut asta.

Am ridicat carnețelul.

— Avem datele, dozele și inițialele. Iar pe spatele acestei pagini este amprenta lui.

Vira a găsit în cutie un mic aparat de înregistrare. Bateria încă funcționa. Am apăsat butonul.

Vocea lui Demian s-a auzit printre pereții umezi:

— Nadia nu trebuie să știe. După naștere, copilul pleacă la familia care a plătit. Maica Agata va spune că este voia lui Dumnezeu.

Agata a căzut în genunchi.

Șoferul a devenit livid.

— Opriți asta!

— Nu, am spus. Acum veți asculta tot.

Înregistrarea continua. Demian vorbea despre sedative, despre clinica din oraș și despre faptul că fiecare copil fusese trecut pe numele unor familii diferite.

Nadia își ținea mâna pe abdomen. Lacrimile îi curgeau fără zgomot.

— M-ați făcut să cred că Dumnezeu îmi cere să nasc pentru străini, a spus ea.

— Nu eu am început, a răspuns Agata, aproape fără glas.

— Dar tu ai deschis ușa.

Atunci telefonul meu a sunat. Era inspectorul Damian, pe care îl cunoscusem cu ani în urmă, când mănăstirea fusese jefuită.

— Maică Clementina, a spus el, am primit un mesaj de la clinica din oraș. Au găsit dosarul primului copil, dar mai există o familie care susține că are drepturi asupra lui Nicu.

Am privit băiatul. El își ținea degetele în jurul unei bucăți din haina Nadiei.

— Ce înseamnă asta?

Inspectorul a tăcut o secundă.

— Înseamnă că cineva a trimis deja oameni după copii.

În curte, motorul mașinii negre a pornit. Șoferul nu mai era singur. Dincolo de ușa pivniței se auziră pași grăbiți, iar Vira a șoptit că trebuia să plecăm înainte ca poarta să se închidă…