PARTEA 4 — Mi-am găsit mama într-o baie străină după douăzeci de ani, iar soțul meu a făcut un pas înapoi și a amuțit

PARTEA 4

…În plic era o singură coală, îndoită de trei ori.

Andrii a citit-o în tăcere.

— Ce scrie? am întrebat.

El mi-a întins foaia.

„Dacă vrei să-ți mai vezi mama vie, vino singură la depozitul de pe strada Portului. Adu toate registrele.”

Sub mesaj era o fotografie făcută cu puțin timp înainte. Nadia apărea în fața clinicii, sprijinită de brațul unei asistente. În colțul imaginii se vedea o umbră.

Victor o urmărea.

Andrii a sunat imediat la poliție.

— Nu mergi nicăieri, i-a spus ofițerul. Închideți toate ușile și nu atingeți nimic.

— Mama mea este în pericol, am răspuns.

— Tocmai de aceea nu faceți pe eroii.

Andrii a închis și a format un alt număr. Avocatul lui, Mihai Rusu, a răspuns după primul apel.

— Mihai, Victor a mutat bani din fundație. Am nevoie să îngheți conturile.

A urmat o pauză.

— Nu pot.

— Cum adică nu poți?

— Tocmai am primit actele. Toate autorizațiile de transfer au semnătura ta electronică.

Andrii a închis ochii.

— Semnătura poate fi copiată.

— Știu. Dar Victor a pregătit totul. Dacă facem o mișcare greșită, procurorii vor crede că tu ești autorul.

— Atunci găsește o mișcare corectă.

— Îți retrag mandatul până când îmi spui ce ai ascuns de mine. Nu mai pot apăra o poveste incompletă.

Andrii a rămas cu telefonul la ureche.

— Mihai…

— Nu. De data aceasta nu mă mai convingi cu bani și promisiuni.

Avocatul a închis.

Pentru prima dată, Andrii nu mai avea control asupra nimicului.

Polițiștii au sosit la opt fără un sfert. Au intrat în vilă cu pantofii plini de apă și au fotografiat plicul, clanța și telefonul. Un agent a găsit pe gard o cameră minusculă, prinsă între două frunze de iederă.

— Ne-a filmat de când a venit femeia, a spus el.

— Atunci luați înregistrarea, am răspuns.

În timp ce tehnicienii descărcau imaginile, Andrii stătea în bibliotecă, cu mâinile pe masă. Eu am pus aparatul audio în fața lui.

— Mai ascultăm o dată.

— Olena, nu e nevoie.

— Ba da.

Am apăsat butonul.

Vocea paznicului a umplut camera.

„Victor a spus că nu trebuie să rămână nicio urmă.”

Andrii a tresărit.

Apoi s-a auzit propria lui voce, înregistrată cu câteva ore înainte, când îi cerusem să-mi spună tot adevărul:

„Am găsit-o ca să verific dacă semnul era real. Aveam nevoie să o speli tu, pentru că altfel nu te-ai fi uitat niciodată cu adevărat la ea.”

Andrii a ridicat capul.

Își auzea cuvintele din afară pentru prima dată.

— Am fost crud, a spus.

— Ai fost speriat.

— Nu, am fost laș. Am crezut că pot repara douăzeci de ani de tăcere fără să te rănesc.

— Și m-ai folosit ca pe o unealtă.

— Da.

Nu s-a apărat.

Asta a durut mai mult decât dacă s-ar fi certat cu mine.

La nouă și douăzeci, tehnicienii au recuperat înregistrarea camerei de la poartă. Victor nu venise singur. Cu el era un bărbat înalt, cu o geantă neagră. Când imaginea a fost mărită, Nadia a dus mâna la gură.

— El era acolo, a spus. În noaptea incendiului.

Bărbatul era fostul șofer al tatălui lui Andrii. Îl chema Sergiu Muntean și dispăruse cu o săptămână înainte din oraș.

Poliția a emis mandate pentru amândoi.

La zece și cinci, telefonul lui Andrii a sunat din nou. De data aceasta Victor era la celălalt capăt.

— Ai primit fotografia?

— Da.

— Atunci vino la depozit.

— Nu.

— Mama soției tale poate muri.

— Poliția ascultă conversația.

Victor a tăcut.

Andrii a privit spre mine, iar eu am dat din cap.

— Ai uitat ceva, Victor, a continuat el. Tatăl meu a ținut copii după toate documentele. Nu într-un seif. În biblioteca veche din casa de la munte.

Victor a râs scurt.

— Casa aceea a ars.

— Nu toată.

Andrii a închis.

Înregistrarea convorbirii a fost suficientă pentru ca polițiștii să localizeze semnalul. Victor se afla într-un depozit abandonat, la mai puțin de trei kilometri de clinică.

Nadia a cerut să meargă cu noi.

— Nu mai fug, a spus.

— Nu trebuie să dovedești nimic, i-am răspuns.

— Ba da. Trebuie să-mi văd frica în față.

Am rămas la clinică, iar Andrii a mers cu poliția. Două ore mai târziu, m-a sunat.

— L-au prins.

Am închis ochii.

— Și Sergiu?

— A încercat să fugă printr-o ușă din spate. Avea în geantă registrele și un pistol.

Nadia a început să plângă. Am cuprins-o cu brațele, dar ea m-a strâns prima.

În zilele următoare, totul s-a mișcat repede. Conturile au fost înghețate, transferurile au fost urmărite, iar în casa de la munte polițiștii au găsit cutia metalică despre care vorbise Andrii. Înăuntru se aflau copiile registrelor, o casetă veche și o scrisoare de la mama mea, adresată mie.

Nu fusese trimisă niciodată.

„Olena, dacă într-o zi mă vei căuta, să știi că nu te-am părăsit. Te-am iubit în fiecare secundă în care am fost departe.”

Am citit-o de trei ori.

Apoi am pus-o în medalion.

Victor a fost judecat pentru răpire, șantaj, fraudă și pentru atacul asupra mamei mele. Sergiu a primit o pedeapsă pentru complicitate. Tatăl lui Andrii murise cu ani înainte, dar numele lui a fost scos din fundația care îi purta numele.

Andrii nu a fost arestat. A cooperat cu anchetatorii, și-a vândut două dintre firme pentru a acoperi banii furați și a renunțat la toate funcțiile din fundație.

Dar căsnicia noastră nu s-a vindecat în aceeași zi.

Într-o seară, la o săptămână după arestare, am intrat în dressingul lui. Camera era goală. Costumele dispăruseră, ceasurile nu mai erau în sertar, iar pe raft rămăsese doar o fotografie cu noi doi, făcută în anul nunții.

Lângă ea se afla prosopul alb pe care îl folosiserăm în prima zi pentru Nadia. Încă avea o urmă fină de săpun pe margine.

Andrii stătea în prag.

— Am închiriat un apartament până când vei hotărî ce vrei.

— Nu te alung pentru că ești vinovat de tot ce s-a întâmplat.

— Știu.

— Te las să pleci pentru că nu mai pot trăi într-o casă în care adevărul a fost mereu ținut sub cheie.

A încuviințat.

— Îmi pare rău.

— Știu.

Nu l-am îmbrățișat.

Nu l-am oprit.

În lunile următoare, mama a locuit într-un centru mic de recuperare din Brașov. Își amintea fragmente. O melodie cântată la bucătărie. Mirosul de mere coapte. O fundă roșie pe care mi-o prinsese în păr când aveam șapte ani.

Uneori îmi spunea Nadia.

Alteori îmi spunea fetița mea.

În ambele cazuri, îi răspundeam.

Într-o duminică de decembrie, am dus-o în apartamentul meu nou. Era mic, cu ferestre spre o stradă liniștită și cu o bucătărie în care încă mirosea a vopsea proaspătă. Pe frigider aveam un desen făcut de nepoata unei prietene: două femei ținându-se de mână sub un soare galben.

Mama l-a privit mult timp.

— Tu ești? m-a întrebat.

— Da.

— Și eu?

— Tu ești femeia de lângă mine.

A zâmbit.

— Atunci am ajuns acasă.

Am început să lucrez într-un centru pentru persoane fără adăpost. Nu din vinovăție și nu ca să repar trecutul. Pur și simplu nu mai puteam trece pe lângă un om flămând fără să-l privesc în ochi.

În fiecare dimineață, îmi puneam medalionul la gât. Fotografia din interior se decolorase și mai mult, dar chipul mamei încă se vedea.

În martie, Andrii mi-a trimis primul mesaj după luni întregi.

„Am vândut ultima firmă. Banii au fost restituiți fundației. Dacă vrei, putem vorbi.”

Am citit mesajul în autobuz, cu mănușile ude și o pungă cu pâine pe genunchi.

Nu am răspuns imediat.

Seara, mama m-a găsit la masa din bucătărie.

— Cine era?

— Andrii.

— Îți este dor de el?

M-am gândit mult.

— Îmi este dor de omul pe care credeam că îl cunosc.

— Și omul adevărat?

— Îl las să trăiască fără mine.

Mama a atins medalionul.

— Uneori dragostea înseamnă să nu mai salvezi pe cineva de urmările propriilor alegeri.

A doua zi i-am răspuns lui Andrii.

„Îți doresc liniște. Eu am găsit-o deja.”

A fost singurul meu răspuns.

La începutul iernii următoare, a nins pentru prima dată. Mama stătea lângă fereastră, cu o pătură pe umeri, iar eu pregăteam ceai de mere cu scorțișoară. Ea a scos din buzunar o panglică roșie, veche, păstrată într-o cutie de lemn.

— Ți-am prins-o în păr, a spus.

Am luat-o și am legat-o de medalion. Panglica era subțire, decolorată și puțin desfăcută la capăt.

— Îți amintești?

— Nu totul.

— Este suficient.

Am ieșit împreună în balcon. Zăpada se așeza peste balustradă, peste acoperișuri și peste orașul care nu mai semăna cu cel din amintirile mele.

Medalionul mi-a atins pieptul.

De data aceasta, nu mai ascundea nimic.