Am deschis poarta unei străine flămânde, iar când fratele meu a văzut cufărul ei, a făcut un pas înapoi

În clipa în care străina a spus că îmi gătește pentru o noapte de adăpost, fiul meu plângea de foame în brațele mele, iar Sofia ținea un cuțit mai mare decât mâna ei.

Era a treia zi în care casa mea nu mai mirosise a mâncare caldă. Îmi pierdusem soția cu șase săptămâni înainte, iar după înmormântare parcă toate lucrurile pe care le știam se desfăcuseră dintr-odată. Nu mai știam să spăl copilul, să fac focul, să pregătesc laptele și să mă ridic din pat fără să aud vocea Elenei în minte.

Băiețelul meu, Andrei, avea șapte luni și plângea până rămânea fără glas. Îl legănam lângă soba rece, cu o mână, iar cu cealaltă încercam să desfac un sac aproape gol de făină.

Sofia, fiica mea de șase ani, stătea pe podeaua bucătăriei și încerca să curețe un cartof înghețat.

— Lasă cuțitul, Sofia! am strigat.

— Mi-e foame, tată.

Vocea ei mică m-a lovit mai tare decât orice lovitură. Am făcut un pas spre ea, dar Andrei s-a smucit în brațele mele și a început să plângă din nou.

Atunci s-a auzit scârțâitul porții.

Am ieșit pe prispă, cu băiatul lipit de piept. O femeie stătea în noroiul înghețat, sprijinită de un cufăr mic din piele maronie. Avea părul prins într-o coadă desfăcută, obrajii arși de vânt și tivul rochiei acoperit cu praf.

— Vă rog, a spus ea. Aveți puțină apă?

N-am întrebat cine era. Am arătat spre bucătărie.

— Luați singură. Nu pot lăsa copilul.

Femeia a intrat, iar după câteva secunde am auzit cum își ținea respirația. Știam ce vedea: farfurii murdare, cenușă rece, o oală goală și trei coji de cartof pe masă.

Când a ieșit, s-a uitat întâi la Sofia, apoi la mine.

— Când ați mâncat ultima dată?

— Nu e treaba dumneavoastră.

— Ba este, dacă un copil ține cuțitul ca să-și taie singur mâncarea.

Mi s-a încordat maxilarul.

— Plecați, dacă nu vă convine ce vedeți.

Ea n-a plecat. A pus palma pe cufăr și a vorbit atât de încet, încât aproape am crezut că am auzit greșit.

— Lăsați-mă să dorm aici o noapte. Vă gătesc. Nu cer bani și nu vă ating lucrurile. Am nevoie doar de un acoperiș până mâine.

Am privit-o lung. Era o străină. Putea fi oricine. Putea să-mi fure puținul rămas sau să aducă nenorocirea în casă.

Dar din bucătărie s-a auzit stomacul Sofiei chiorăind.

Am deschis ușa.

— O noapte, am spus. Atât.

Femeia a încuviințat și și-a desfăcut cufărul. Înăuntru nu erau haine, nici bani. Doar câteva borcane învelite în pânză, un cuțit cu mâner de os și o cutie metalică legată cu sfoară.

O oră mai târziu, focul trosnea în sobă, iar în oală fierbea o tocăniță cu ceapă, cartofi și puțină carne uscată. Sofia mânca plângând, fără să ridice privirea.

— Cum vă numiți? am întrebat.

— Oksana.

— Și de unde veniți?

Femeia a închis capacul oalei. Pentru o clipă, mâna i-a tremurat.

— Dintr-un loc în care cineva mă caută.

Înainte să pot întreba altceva, calul fratelui meu a nechezat la poartă. Petru nu venea niciodată fără motiv. Oksana a auzit copitele, s-a întors spre cufăr și a șoptit:

— Dacă este Petru, nu-i spuneți că am ajuns aici.

— De ce?

Ea a ridicat capacul cutiei metalice, iar degetele i s-au oprit deasupra a ceva ascuns înăuntru. Apoi, din curte, fratele meu a strigat…

PARTEA 2

— Mihail! Ieși afară! Am venit să vorbim despre fermă!

Oksana a închis cutia atât de repede, încât metalul a lovit marginea cufărului. Sofia s-a oprit cu lingura la jumătatea drumului spre gură. În brațele mele, Andrei dormea, cu obrazul lipit de cămașa mea și cu respirația fierbinte.

— Cine este femeia? a strigat Petru din nou.

— O călătoare, am răspuns.

— Călătoarele nu intră în casele oamenilor care au datorii.

Am ieșit pe prispă. Petru stătea lângă gard, în cojocul lui negru, cu cizmele lustruite și cu o mapă prinsă sub braț. Lângă el se afla domnul Vasile, negustorul de cereale, care îmi împrumutase bani pentru înmormântarea Elenei.

— Ai venit să iei și acoperișul? am întrebat.

Petru a zâmbit fără căldură.

— Am venit să te avertizez. Mâine dimineață, dacă nu plătești, Vasile ia terenul din vale.

— Terenul nu este al tău.

— Nu. Dar tu ai semnat hârtia prin care l-ai pus garanție.

Mi-a întins mapa. Hârtia dinăuntru purta numele meu și o semnătură care semăna cu a mea, dar litera „M” era prea ascuțită. Elena spunea mereu că semnez ca un om care se grăbește să fugă de propriile gânduri. Acea semnătură era prea ordonată.

— Nu am semnat asta.

— Ai uitat, Mihail. Se întâmplă când bei și plângi după nevastă.

Am simțit sângele urcându-mi în obraji.

— Nu am fost beat în ziua aceea.

Petru s-a apropiat de trepte.

— Mâine pleci din casă dacă nu găsești banii. Copiii pot dormi în hambar, până vin cumpărătorii.

Din spatele meu, Oksana a spus:

— Hârtia aceea nu este scrisă de notarul din sat.

Petru s-a întors. Privirea lui a coborât spre cufărul din piele, apoi a urcat spre chipul ei. Nu părea surprins că o vede. Părea că tocmai își confirmase o teamă.

— Tu, a murmurat el.

Oksana a pălit.

— Ne cunoaștem?

— Te-am văzut prin curtea Elenei.

— Atunci știți că soția fratelui dumneavoastră nu a pus niciodată mâna pe actul acela.

Petru a făcut un pas spre ea.

— Ai grijă ce spui.

— Am avut grijă șase ani. De aceea încă trăiesc.

Cuvintele ei au căzut între noi ca o farfurie spartă. Petru a apucat coada biciului, dar nu l-a ridicat. Vasile i-a atins brațul.

— Nu aici, Petre. Sunt copii.

— Mâine la răsărit, a spus Petru, uitându-se numai la mine, vreau banii sau cheile.

A plecat fără să mai spună nimic.

După ce poarta s-a închis, Oksana a rămas cu mâna pe cufăr. I-am observat degetele: pe arătător avea o cicatrice albă, lungă, ca o tăietură veche.

— Cine sunteți? am întrebat.

— O femeie care i-a promis Elenei că va veni dacă ea nu mai poate veni singură.

Am făcut un pas spre ea.

— Elena vă cunoștea?

Oksana a deschis cutia metalică. Înăuntru se afla o cheie mică, învelită într-o bucată de pânză, și un plic îngălbenit, pe care era scris numele meu.

Mi s-au înmuiat genunchii.

— De ce nu mi l-a dat ea?

— Pentru că nu a apucat.

Am întins mâna, dar Oksana s-a tras înapoi.

— Nu aici. Petru nu a venit doar pentru pământ. Dacă află ce am adus, nu se va opri la amenințări.

În acea noapte, am dormit cu spatele lipit de ușa camerei copiilor. Oksana a stat lângă sobă, cu cufărul sub genunchi. Din când în când, casa trosnea, iar eu tresăream.

Cu puțin înainte de zori, s-a auzit un zgomot în pod. Apoi un miros înțepător de petrol a coborât prin scânduri.

Oksana s-a ridicat brusc.

— Mihail, scoate copiii afară!

Am apucat-o de braț.

— Ce ai văzut?

Ea a privit spre tavan. Deasupra noastră, cineva a călcat apăsat, iar o scândură s-a rupt…

PARTEA 3

Din pod a căzut o lampă, iar uleiul s-a împrăștiat pe podea. Oksana a prins-o înainte să se spargă, însă fitilul aprins a lăsat o dungă de foc pe covor.

— Sofia! am strigat.

Am smuls copilul de lângă sobă, în timp ce Oksana a aruncat peste flacără o pătură udă. Andrei a început să urle. Fumul mi-a intrat în ochi, iar pentru câteva secunde nu am mai văzut nimic.

Când am ieșit în curte cu copiii, acoperișul hambarului ardea. Un om cobora din spatele lui și fugea spre livadă.

— Petru! am strigat.

Oksana m-a oprit cu ambele mâini.

— Nu-l urmări. Uită-te la hambar!

Înăuntru erau sacii de grâu și actele fermei. Am intrat prin fum cu o pătură peste cap și am scos lada de lemn în care țineam registrele. Când am revenit, barba îmi era pârlită, iar Sofia plângea agățată de fusta Oksanei.

La răsărit, oamenii din sat s-au adunat în jurul hambarului. Petru a apărut și el, cu o găleată în mână, prefăcându-se că venise să ajute.

— Focul a pornit de la soba ta, a spus el. Ai fost neatent.

— Hambarul nu are sobă.

— Atunci poate femeia asta a vrut să ne distrugă.

Oksana a făcut un pas în față.

— Eu am stins flacăra din casă. Tu ai fost singurul care știa unde ține Mihail actele.

— Taci!

În mulțime s-a auzit glasul unei bătrâne.

— Nu tăcea, Oksana.

Era Ana, fosta secretară a notarului. Ținea sub braț un registru gros, legat cu sfoară roșie. A venit încet până la noi și l-a pus pe butucul ars.

— Am găsit asta în arhiva veche, a spus ea. Am păstrat-o pentru că știam că într-o zi cineva va veni după ea.

Petru a albit.

— Nu ai voie să umbli în arhive.

— Am avut voie să lucrez acolo douăzeci și trei de ani. Și am avut ochi.

Ana a deschis registrul la o pagină îngălbenită.

— În ziua în care se presupune că Mihail a pus terenul garanție, notarul era la spital. Actul nu putea fi întocmit în biroul lui.

— O copie se poate face oriunde, a spus Vasile.

— Nu și cu ștampila veche. Uitați aici.

Ana a arătat un număr de înregistrare. Apoi a scos din buzunar o hârtie împăturită.

— Am comparat semnătura cu actele lui Mihail. Cea de pe garanție este trasată de cineva care a copiat-o după o chitanță.

M-am uitat la Petru.

— Tu ai făcut asta?

— Ești nebun? Eu încerc să te ajut.

— De ce ai dat foc hambarului?

Petru s-a întors spre Vasile.

— Spune-le că tu ai văzut soba!

Vasile a făcut un pas înapoi.

— Eu am văzut doar fumul.

Atunci Oksana a deschis cufărul. A scos plicul cu numele meu și i l-a întins Anei.

— Elena mi l-a dat cu două zile înainte să moară. Mi-a spus să nu-l deschid și să-l aduc lui Mihail numai dacă Petru vine după fermă.

Mi-am rupt sigiliul cu degetul. Înăuntru era o scrisoare a Elenei și o chitanță veche, semnată de Petru, pentru bani luați din contul fermei.

Elena scrisese că îl surprinsese falsificând actele și că păstrase dovada într-un loc sigur. Oksana nu venise întâmplător. Fusese femeia care lucrase în casa lui Petru și văzuse totul.

— De ce ai tăcut? am întrebat-o.

— Pentru că mi-a amenințat fratele. A murit înainte să pot face ceva. Apoi Elena m-a ascuns și mi-a cerut să aștept.

Petru s-a năpustit spre cufăr. Am apucat mâna lui înainte să-l atingă.

— Ajunge.

El a râs scurt, cu fața schimonosită.

— Nu înțelegi, Mihail. Dacă nu iau terenul, oamenii cărora le datorez bani vin după copiii tăi. Și după ai mei.

În acel moment, un băiat călare a intrat în curte, gâfâind.

— Mihail! Din oraș a venit un om. Spune că are un ordin pentru fermă și că trebuie să pleci până la prânz.

Ana a strâns scrisoarea Elenei la piept.

— Ordinul acela este doar începutul. Pe spatele chitanței există o altă semnătură. Iar numele de acolo nu este al lui Petru…