După înmormântarea fiului meu, nora m-a trimis în munți, dar când am atins podeaua ascunsă, zâmbetul ei a dispărut

În dimineața de după înmormântarea lui Andrei, nora mea a chemat un lăcătuș ca să schimbe încuietorile casei în care îmi crescusem singurul copil.

Stăteam încă îmbrăcată în negru, cu mâinile reci și cu fotografia lui Andrei strânsă la piept, când bărbatul a început să demonteze broasca de la ușa principală. Fiecare lovitură de ciocan îmi intra în coaste.

— Ce faci? am întrebat-o pe Elena.

Ea cobora scările fără grabă. Purta un halat alb, iar la gât avea colierul pe care i-l dăruisem eu la nunta lor. Îl mângâia absent, de parcă nu observase că eu îi priveam bijuteria.

— Îmi protejez proprietatea, a răspuns.

— Proprietatea? Andrei nici măcar nu a fost îngropat de o zi.

— Tocmai de aceea trebuie să mă ocup eu de lucruri.

Lăcătușul și-a coborât ochii. Pe podea, lângă el, zăcea o cutie cu șuruburi lucioase. Mi-am amintit cum Andrei repara în copilărie fiecare jucărie stricată și cum îmi spunea că, dacă ai răbdare, orice lucru poate fi salvat.

Pe el nu l-am mai putut salva.

— Unde vrei să mă duc? am întrebat.

Elena a ridicat din umeri.

— În cabana din munți. Acolo ai stat înainte să te muți la noi.

— Cabana aceea nu are nici măcar apă curentă.

— Atunci vei învăța să trăiești simplu. Nu te-ai plâns mereu că noi avem prea multe?

În hol mirosea a ceară, a flori uscate și a hainele lui Andrei. Într-un cui atârna eșarfa lui verde închis, cea pe care o purta când era copil. Am întins mâna spre ea, dar Elena s-a așezat imediat în fața cuiului.

— Nu lua nimic.

— Vreau doar fotografia lui.

— Ai primit deja destul.

— Sunt mama lui.

— Nu mai ești nimic aici.

A spus-o atât de calm, încât durerea a devenit mai ascuțită. Dacă ar fi țipat, aș fi putut să mă apăr. Dar glasul ei era liniștit, aproape politicos.

În sufragerie, fotografia lui Andrei se afla pe pian. Era într-o ramă de lemn deschis, cu zâmbetul lui larg și cu mâna sprijinită pe umărul Elenei. M-am apropiat.

— Lasă-mă să o iau, te rog.

Elena s-a repezit înaintea mea și a ridicat rama.

— Tot ce e în casa asta îmi aparține acum.

— Andrei nu ți-ar fi permis să vorbești așa.

Pentru prima dată, fața ei s-a schimbat.

— Andrei nu mai este aici să-mi spună ce să fac.

Apoi a deschis ușa. Afară ploua mărunt, iar noroiul se lipise de treptele de piatră.

— Pleacă, Galina. Du-te să mori în munți, dacă tot nu poți trăi fără să te agăți de trecut.

Am plecat cu două valize și cu hainele ude până la genunchi. Drumul spre cabană a durat aproape trei ore. Când am ajuns, geamurile erau crăpate, pereții miroseau a umezeală, iar în colț se afla o leagănă veche, acoperită de pânze de păianjen.

Am pus fotografia lui Andrei pe podea și am plâns până când nu am mai avut putere.

În zori, am găsit o mătură și am început să curăț. Nu voiam să mor acolo. Nu încă.

În spatele unei grămezi de lemne am descoperit un mic altar din lemn, pe care Andrei îl adusese cu ani în urmă. L-am șters cu mâneca și am așezat fotografia lui deasupra.

Apoi am căutat un suport pentru lumânare. Am găsit un sfeșnic de fier, greu, ruginit, cu o margine zimțată. Când l-am ridicat, mi-a alunecat din mână.

A lovit podeaua.

Sunetul nu a fost de lemn. A fost un ecou gol, venit de dedesubt.

M-am lăsat în genunchi și am pipăit scândurile. Sub murdărie, degetele mele au găsit o linie dreaptă, prea perfectă pentru o crăpătură.

Am apăsat.

O scândură s-a mișcat.

Am băgat marginea sfeșnicului în despărțitură și am început să ridic. Lemnul a trosnit, praful mi-a intrat în ochi, iar dedesubt s-a căscat o gaură neagră.

În clipa aceea, telefonul meu a sunat.

Era Elena.

— Ai găsit ceva în cabană? a întrebat ea.

Am privit podeaua deschisă.

— De ce întrebi?

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

Apoi vocea ei s-a schimbat.

— Galina, ascultă-mă cu atenție. Nu ridica nimic de acolo. Nu atinge cutia. Vin imediat.

Mâna mea s-a apropiat de obiectul ascuns sub scânduri, iar din întuneric s-a zărit colțul unei cutii metalice…

PARTEA 2

Mâna mea a rămas suspendată deasupra cutiei metalice. Avea culoarea aramei vechi și un lacăt mic, negru, prins în față. Pe capac se vedea o zgârietură în forma literei A.

A de la Andrei.

— Cum știi ce este aici? am întrebat-o pe Elena.

— Nu știu nimic. Am presupus.

— Ai spus să nu ating cutia.

— Pentru că locul este instabil. Poți cădea înăuntru.

Am privit gaura îngustă dintre scânduri. Nu era niciun pericol să cad. Cineva făcuse ascunzătoarea cu grijă. Lemnul fusese tăiat, iar marginile erau întărite cu fâșii de metal.

— Andrei a construit-o?

— Nu te privește.

— Tot ce a făcut fiul meu mă privește.

Am închis telefonul.

Nu am știut de unde mi-a venit curajul. Poate din durere. Poate pentru că, după ce pierzi singurul om pentru care ai tăcut o viață întreagă, nu mai ai nimic de protejat în afară de adevăr.

Am tras scândura complet și am scos cutia. Era rece și grea. În interior ceva s-a mișcat, învelit în hârtie. Am încercat lacătul cu o agrafă, dar nu s-a deschis.

La ora opt și douăzeci, un motor a urcat cu greu drumul de munte. Elena venise cu avocatul ei, domnul Radu Mureșan, și cu un bărbat masiv pe care nu-l mai văzusem.

Când au intrat, vântul a trântit ușa, iar o bucată de tencuială a căzut lângă sobă.

— Pune cutia jos, a spus Elena.

— Nu.

— Nu ai dreptul să iei lucrurile casei.

— Casa aceasta mi-a aparținut mie înainte să-i aparțină lui Andrei.

Avocatul și-a scos mănușile din buzunar. Avea unghii curate și un ceas argintiu care ticăia prea tare în liniștea cabanei.

— Doamnă, proprietatea este înregistrată pe numele soțului dumneavoastră, iar după moartea lui, moștenitor legal este soția.

— Și dacă Andrei a lăsat altceva?

— Nu a lăsat niciun testament.

Elena a zâmbit fără bucurie.

— Ai auzit? Nu mai inventa povești ca să-mi iei casa.

Am ținut cutia la piept.

— De ce ți-e frică de ea?

Zâmbetul i s-a stins.

Bărbatul masiv a făcut un pas spre mine.

— Doamnă, mai bine ne dați obiectul și plecați liniștită.

— Cum te numești?

— Nu contează.

— Pentru mine contează totul acum.

Avocatul s-a apropiat de podeaua desfăcută. A scos din servietă un dosar subțire, prins cu o clemă aurie.

— Elena, poate ar fi mai bine să discutăm în particular.

— Nu. Vreau să termine astăzi.

— Nu știm încă ce conține cutia.

— Tocmai de aceea trebuie luată.

Mi-am amintit de Andrei la șaptesprezece ani, când își ascundea economiile într-o cutie de ceai și îmi spunea că unele lucruri trebuie păstrate până când ești suficient de puternic să le folosești.

Am întors cutia. Pe partea de jos era lipită o fâșie de piele. Am rupt-o cu unghia și am găsit o cheie mică, înfășurată într-o bucată de pânză.

Elena a văzut-o.

— Nu o folosi, Galina.

— De ce?

— Pentru că Andrei era bolnav. Nu știa ce face.

— Cu două săptămâni înainte să moară, mi-a spus că trebuie să vorbim.

— Era confuz.

— Mi-a spus că, dacă se întâmplă ceva, să nu am încredere în tine.

În încăpere s-a făcut frig.

Avocatul a privit-o pe Elena.

— Mi-ai spus că nu a existat o asemenea discuție.

— Minte. Este în doliu.

Am introdus cheia în lacăt.

Clicul s-a auzit limpede.

În cutie se afla un plic gros, o unitate mică de stocare, trei fotografii și un carnețel cu marginile arse. Deasupra tuturor era o hârtie împăturită, pe care scria cu literele lui Andrei: „Pentru mama mea. Numai după ce Elena încearcă să o alunge.”

Elena s-a albit la față.

— Dă-mi hârtia.

— Nu.

— Galina, dacă citești, îți distrugi viața.

Am deschis foaia. Primele rânduri mi-au făcut stomacul să se strângă.

Andrei scrisese că nu murise de o boală neașteptată, așa cum susținuse Elena, ci că descoperise transferuri de bani, acte falsificate și o poliță de asigurare încheiată fără știrea lui.

Avocatul a făcut un pas înapoi.

— Trebuie să plecăm, a spus el.

— Nu înainte să-mi spuneți cine a semnat cererea de moștenire, am răspuns.

Elena și-a smuls telefonul din geantă.

— Sună pe cineva?

— Pe omul care a ascultat înregistrarea lui Andrei.

— Ce înregistrare?

Am apăsat butonul de pe unitatea mică.

Din difuzor s-a auzit glasul fiului meu, obosit și tremurat:

„Dacă mama ascultă asta, înseamnă că Elena a făcut exact ce m-am temut. Nu locuința este cea mai importantă. Ea trebuie să afle cine a fost în cameră în noaptea în care am început să mă sufoc…”

Elena a scăpat telefonul pe podea.

Dar înregistrarea s-a oprit înainte de nume.

Iar atunci, din buzunarul avocatului, a început să sune un alt telefon…

PARTEA 3

Telefonul din buzunarul avocatului a sunat de trei ori înainte ca el să-l scoată. Pe ecran apărea un număr necunoscut. Elena se uita la el, cu buzele întredeschise.

— Nu răspunde, a șoptit ea.

Radu Mureșan a ridicat ochii.

— De ce?

— Pentru că nu știi cine este.

— Tu știi.

A răspuns.

Din difuzor s-a auzit vocea unui bărbat matur, clară și rece.

— Domnule avocat, sunt inspectorul Pavel Dima. Vă rog să nu părăsiți cabana. Un echipaj este deja pe drum.

Elena s-a repezit spre ușă, dar bărbatul masiv i-a prins brațul.

— Lasă-mă!

— Ai spus că nu vor fi polițiști, a murmurat el.

Am simțit cum îmi amorțesc degetele în jurul cutiei. Tot ce se întâmpla părea prea mare pentru încăperea aceea umedă, cu ferestre crăpate și cu altarul improvizat lângă mine.

— Cine este omul acesta? am întrebat.

Avocatul a închis telefonul.

— Un investigator pe care Andrei l-a angajat cu o lună înainte de moarte.

— Și tu știai?

— Am aflat ieri.

Elena a început să râdă. Un râs scurt, fără bucurie.

— Andrei a fost un laș. A adunat hârtii și înregistrări, dar nu a avut curaj să mă confrunte.

— Nu te-a confruntat pentru că se temea pentru Irina, am spus.

La auzul numelui fiicei ei, Elena s-a oprit.

Irina avea opt ani. În ziua înmormântării stătuse într-un colț al bisericii, cu o păpușă de pânză în brațe. Îmi șoptise că tata nu voia să moară și că mama îl certase în bucătărie cu o seară înainte.

Până atunci, crezusem că era doar un copil speriat.

Am apăsat din nou pe unitatea de stocare. Înregistrarea a continuat.

„În noaptea de doisprezece martie, Elena a pus ceva în ceaiul meu. Nu știu ce este, dar după zece minute nu am mai putut respira. Am reușit să ascund aparatul de înregistrare sub raft. Dacă medicii vor spune că a fost un atac de cord, să se verifice probele din bucătărie și să se compare semnătura de pe poliță.”

Elena a devenit albă.

— Este o minciună.

— Vocea lui nu este o minciună, am spus.

Avocatul s-a sprijinit de masă.

— Elena, ai spus că a murit în somn.

— A murit bolnav.

— Ai spus că nu exista poliță.

— Nu știu despre ce vorbește.

Am desfăcut plicul. Înăuntru se afla un testament autentificat cu trei săptămâni înainte de moartea lui Andrei. Casa nu îmi era lăsată mie pentru lux sau răzbunare, ci pentru ca Irina să aibă un loc sigur până la majorat. Elena primea dreptul de a locui acolo doar dacă accepta supravegherea financiară a unui administrator.

Pe lângă testament, mai era un raport bancar. Elena transferase, în ultimele șase luni, aproape șapte sute de mii de dolari într-un cont pe numele lui Cezar, bărbatul masiv care venise cu ea.

Cezar a coborât capul.

— A fost doar un împrumut.

— Ai fost plătit să sperii un om bolnav, a spus vocea inspectorului din telefon.

Ușa cabanei s-a deschis, iar doi polițiști au intrat cu hainele ude de ploaie.

Elena s-a uitat la mine.

— Tu ai făcut toate astea?

— Eu nici nu știam că există cutia.

— Atunci cine te-a ajutat?

Am privit fotografia lui Andrei de pe altar.

— Fiul meu.

Un polițist a luat plicul, iar celălalt a fotografiat podeaua, cutia și sfeșnicul de fier. În acel moment, unitatea de stocare a scos un sunet scurt.

Pe ecranul aparatului a apărut un fișier nou, creat în acea dimineață.

L-am deschis.

Vocea lui Andrei a șoptit:

„Mamă, dacă ai ajuns până aici, înseamnă că nu mai pot să-ți spun singur adevărul. Dar trebuie să știi ceva: omul care a semnat certificatul meu de deces nu este singurul care te-a mințit.”

M-am uitat la inspector.

— Ce înseamnă asta?

El nu mi-a răspuns imediat. A primit un mesaj, l-a citit și și-a schimbat expresia.

— Doamnă Galina, trebuie să veniți cu noi.

— De ce?

— Pentru că tocmai am primit rezultatul unei analize cerute de Andrei înainte să moară.

Elena a început să tremure.

Inspectorul a privit spre ea.

— Și rezultatul nu privește doar cauza morții lui…