PARTEA 4 — Mi-am urmărit soția până la un bloc uitat, iar când a deschis ușa, zâmbetul ei a dispărut

PARTEA 4

Banca tocmai anunțase poliția.

Mihai a înțeles înaintea noastră. Și-a dus mâna la buzunarul hainei, unde telefonul vibra fără oprire.

— Plecăm, a spus avocatului.

— Nu pleacă nimeni, a răspuns Larisa.

— Nu-mi dați ordine în casa mea.

Bătrâna Elena a ridicat capul.

— Nu este casa ta.

Vocea ei era slabă, dar limpede.

Mihai a încremenit.

În acea clipă, am auzit sirena unei mașini oprind în fața blocului. Două persoane au urcat scările, iar avocatul lui Mihai a făcut un pas spre hol.

— Domnule Mihai, nu deschideți nicio ușă și nu atingeți niciun document, i-a spus el.

Mihai s-a întors spre el.

— Ești avocatul meu.

— Am fost. Din clipa în care am văzut actele, nu mai pot reprezenta pe cineva care mi-a ascuns falsificarea unei procuri.

Mihai a clipit.

— Ce procură?

Avocatul a arătat spre telefonul Larisei.

— Cea prin care ați încercat să vindeți apartamentul unei firme controlate de dumneavoastră. Semnătura doamnei Elena este falsă. Iar transferul banilor a fost făcut în aceeași zi în care banca a primit certificatul medical privind demența ei.

Natalia m-a prins de braț. Degetele îi erau reci.

— Eu nu am știut nimic despre bani, a spus ea.

— Tocmai de aceea te-a ținut departe, am răspuns.

Mihai a izbucnit.

— Am făcut totul pentru familie! Femeia asta nu era în stare să aibă grijă de un copil. Eu am muncit, eu am plătit, eu am decis!

Înregistrarea din casetă continua în aparatul vechi. Vocea tinerei Elena se auzea din nou, iar cuvintele ei umpleau camera.

„Mihai mi-a spus că, dacă mă opun, o va face pe Irina să creadă că am murit. A spus că nimeni nu va crede o femeie fără bani împotriva unui bărbat cu prieteni la tribunal.”

Mihai a făcut un pas spre aparat.

— Opriți asta!

— Nu, a spus Natalia.

— Era bolnavă când a înregistrat.

— Atunci de ce ai încercat să ascunzi caseta timp de treizeci de ani?

El nu a răspuns.

Un polițist a intrat în apartament și i-a cerut actele. Mihai a privit spre ușă, apoi spre fereastră, ca un om care caută o ieșire într-o cameră fără pereți.

— Irina, a spus el. Nu lăsa străinii să ne distrugă familia.

Natalia a rămas nemișcată.

— Tu ai distrus-o când m-ai luat de lângă mama mea.

— Eram copil.

— Și eu eram copil.

În cele din urmă, Mihai a fost dus la secție pentru declarații. Nu a fost încătușat. Nu a fost nevoie. A coborât scările între cei doi polițiști, cu bastonul lovind fiecare treaptă.

La etajul doi, s-a întors spre mine.

— Tu ai venit și ai crezut totul după o singură seară?

— Nu. Am crezut-o pe soția mea după ce am văzut cât de mult a dus singură.

A coborât privirea.

Pentru prima dată, nu mai avea nimic de spus.

În zilele următoare, ancheta a scos la iveală și restul. Mihai folosise o procură falsă pentru a retrage economiile Elenei. Încercase să vândă apartamentul cu două săptămâni înainte și pregătise internarea ei într-un centru privat, unde nimeni nu ar fi întrebat de ce nu avea vizitatori.

Larisa a predat poliției toate mesajele și înregistrările. Avocatul lui Mihai a confirmat că fusese indus în eroare. Banca a blocat transferul înainte ca banii să dispară.

Natalia nu a sărbătorit.

În seara aceea, a stat lângă mama ei și i-a pieptănat părul. Elena adormise cu mâna în jurul brelocului roșu, cel pe care Natalia îl purta mereu la chei.

— Ți-am făcut viața un haos, mi-a spus Natalia când am ieșit pe hol.

— Nu tu ai făcut haosul.

— Dar am ascuns totul.

— Ai încercat să protejezi pe toată lumea cu prețul tău.

A zâmbit amar.

— Și tu ai încercat să mă protejezi urmărindu-mă.

— Știu.

— Nu a fost corect.

— Nu.

Am stat câteva secunde în liniște.

— Îmi pare rău, am spus.

Natalia a închis ochii.

— Și mie.

O săptămână mai târziu, polițiștii ne-au chemat să ascultăm integral înregistrarea. Era într-o cameră mică, cu pereți albi și o masă zgâriată. Mihai stătea vizavi, fără baston, cu mâinile împreunate.

Când s-a auzit vocea lui tânără, nimeni nu a respirat.

„Dacă fata asta află vreodată cine ești, o să te urască. Și dacă nu mă asculți, ai să dispari înainte să apuci să o vezi.”

Mihai și-a ridicat privirea.

— Nu-mi amintesc să fi spus asta.

Polițista a apăsat butonul de oprire.

— Dar vocea este a dumneavoastră.

— Eram nervos.

— Vorbeați despre fiica dumneavoastră.

— Nu știți nimic despre familia mea.

Am privit chipul lui. Nu mai era monstrul din imaginația mea, ci un bătrân care auzea pentru prima oară ecoul propriilor cuvinte și nu mai putea să-l acopere cu nimic.

— Acum știm, am spus.

A plecat capul.

Elena a rămas în apartament, cu o îngrijitoare permanentă plătită din banii recuperați. Uneori nu-și amintea cine sunt. Alteori îmi spunea pe nume și mă întreba dacă Max a ajuns de la școală.

Într-o dimineață, am găsit dormitorul ei gol.

Patul era făcut. Pe noptieră rămăsese un pahar cu apă, iar pe pervaz se afla fotografia arsă pe margine. Natalia stătea în mijlocul camerei, ținând în mână o cămașă mică, împăturită.

— A murit în somn, a spus ea.

Nu am știut ce să răspund.

Natalia a pus fotografia în sertar și a apăsat ușor pe marginea patului.

— Mi-a fost teamă că nu mă va recunoaște niciodată.

— Te-a recunoscut.

— Da.

— De fiecare dată când ai venit cu parfumul acela.

A dus flaconul la nas și a inspirat. Apoi l-a închis.

— Nu mai vreau să miros a ziua în care am pierdut-o.

— Atunci aruncă-l.

— Nu încă.

Au trecut trei luni.

Ne-am mutat într-un apartament mai mic, aproape de școala lui Max. Natalia și-a dat demisia de la locul care nici măcar nu fusese adevăratul ei serviciu și a început să lucreze la un centru pentru persoane cu pierderi de memorie. Spunea că acolo știe să vadă lucrurile pe care alții le ignoră: o cană pusă mereu în același loc, o melodie care liniștește, un miros care aduce înapoi un nume.

Eu am renunțat la biroul din sufragerie. Mi-am mutat calculatorul într-o cameră adevărată și am început să închid ușa când lucram, nu ca să mă ascund, ci ca să pot ieși din ea.

Max a desenat familia noastră într-o zi de sâmbătă. Erau patru oameni: el, eu, Natalia și o femeie cu părul alb, ținând un breloc roșu.

— Bunica trebuie să fie aici, a spus el.

— Este, i-a răspuns Natalia.

— Dar nu locuiește cu noi.

— Uneori oamenii locuiesc în altă parte și totuși rămân cu noi.

Max a colorat cerul deasupra tuturor.

A venit și primul viscol în noiembrie. În timp ce ninsoarea acoperea balcoanele, am găsit în cutia poștală un plic de la Mihai. Nu avea adresă de expeditor.

Înăuntru era o singură foaie.

„Irina, am nevoie să vorbim. Nu pentru bani. Pentru că ești fiica mea.”

Natalia a citit-o de două ori.

— Ce vei face? am întrebat.

A împăturit foaia.

— Nimic.

— Nu vrei să-i răspunzi?

— I-am răspuns toată viața, chiar și când tăceam. Acum aleg să nu mai fac asta.

A rupt scrisoarea în patru și a pus bucățile în coșul de gunoi.

— Nu îl ierți? am întrebat.

— Nu știu. Poate într-o zi. Dar iertarea nu înseamnă să-i deschizi ușa.

În seara aceea, Natalia a scos din sertar flaconul cu parfumul de iasomie. Nu-l mai folosea. L-a pus într-o cutie împreună cu fotografia Elenei și cu brelocul roșu.

Max a intrat în cameră cu desenul în mâini.

— Tată, mama plânge?

Natalia s-a uitat la mine.

Am zâmbit amândoi.

— Nu, i-am spus. De data asta plânge pentru că este fericită.

Ea a prins mâna copilului și l-a dus la fereastră. Afară, zăpada se așeza peste oraș fără zgomot.

Brelocul în formă de casă a rămas pe pervaz, lângă fotografia cu marginea arsă.

Pentru prima dată, ușa nu mai ascundea nimic.