PARTEA 4 — Am găsit valiza soțului lângă ușă după ce mi-a mărturisit trădarea, iar când a văzut-o a încetat să mai zâmbească

PARTEA 4

Mâna lui Andrei era deja pe clanța biroului când am ajuns înaintea lui.

— Nu intri acolo, a spus el.

— Atunci de ce te grăbești?

A tras de ușă. Am apăsat umărul în ea, iar lemnul a trosnit între noi. Pentru o clipă am văzut bărbatul cu care îmi împărțisem șaisprezece ani: furios, speriat, gata să distrugă orice îi stătea în cale.

Apoi am văzut doar un om care pierdea controlul asupra minciunilor sale.

— Elena, dă-te la o parte.

— Nu.

În spatele meu au apărut Katia și Lev, în pijamale.

— Mama? a întrebat Lev.

Mi-am coborât vocea.

— Întoarceți-vă în camere. Acum.

— Dar tata țipă, a spus Katia.

— Știu. Și nu este vina voastră.

Andrei și-a trecut mâna prin păr.

— Nu faceți din asta o tragedie pentru copii.

— Tu ai făcut-o deja, i-am răspuns. Eu doar nu-i mai las să creadă că este normal.

Am sunat la domnul Radu. A răspuns după primul apel.

— Nu deschideți sertarul singură, mi-a spus. Vin cu un reprezentant al firmei și cu un agent de pază.

— Andrei încearcă să intre.

— Ține-l departe de documente. Restul îl rezolvăm legal.

Andrei auzise tot.

— Crezi că un avocat te poate salva de mine?

— Nu mă salvează de tine. Mă ajută să nu mai fiu obligată să te protejez.

A râs scurt, dar râsul s-a frânt la jumătate.

În douăzeci de minute, domnul Radu a revenit împreună cu doamna Ionescu și cu un agent al companiei. Au intrat în birou, au fotografiat sertarele și au sigilat fiecare dosar. În cel din mijloc au găsit copii după contracte, o cerere de împrumut și un document prin care Andrei încerca să transfere terenul firmei către o societate al cărei administrator era Cristina.

Nu era o aventură care scăpase de sub control.

Era un plan.

— Ai pregătit asta înainte să afli că tata era bolnav? am întrebat.

Andrei nu a răspuns.

Doamna Ionescu a pus înregistrarea pe masă, iar vocea lui s-a auzit din nou, de data aceasta în fața lui.

— Elena nu va înțelege niciodată documentele. O să-i las casa și o să creadă că a câștigat.

Andrei s-a uitat spre difuzor ca și cum altcineva îi furase vocea.

— Eu nu am spus asta.

Domnul Radu a oprit aparatul.

— Ați spus-o dumneavoastră. Și există data, ora și martorul care a predat înregistrarea.

A urmat o tăcere grea.

Andrei și-a lăsat capul în jos.

— Tatăl meu mi-a luat totul.

— Nu, am spus. Ți-a luat doar accesul la lucrurile pe care le-ai considerat deja ale tale.

În dimineața următoare, avocatul lui Andrei a venit la casă. A ascultat explicațiile, a răsfoit copiile și a închis mapa.

— Nu pot susține că transferurile sunt simple greșeli, a spus el. Dacă semnezi acum, îți păstrezi dreptul la apărare. Dacă încerci să ascunzi alte documente, nu te mai reprezint.

— Ești avocatul meu!

— Sunt avocatul tău, nu al panicii tale.

La prânz, Andrei a primit notificarea că accesul lui la companie fusese suspendat și că urma să fie cercetat pentru fraudă. Cristina a sunat de șapte ori. Apoi a trimis un singur mesaj: „Nu mă mai căuta. Nu voi merge la închisoare pentru tine.”

Andrei a stat mult timp în hol, lângă valiză.

— Elena, putem să reparăm căsnicia.

— Nu.

— Pentru copii.

— Copiii au nevoie de un tată sincer, nu de un actor care se întoarce când pierde banii.

— Te iubesc.

Am privit brelocul în formă de căsuță, pe care îl țineam între degete.

— Poate ai iubit viața pe care o aveai lângă mine. Nu este același lucru.

A plecat în acea după-amiază. Nu am simțit bucurie. Doar o oboseală uriașă și un gol care, pentru prima dată, nu mă mai speria.

Nicolae a rămas internat încă trei săptămâni. În fiecare zi, mă întreba de copii. Când i-am povestit că Andrei plecase, a închis ochii.

— Îmi pare rău că ai fost nevoită să fii mai puternică decât el.

— Nu dumneavoastră m-ați pus în situația asta.

— Dar poate trebuia să văd mai devreme cine devenise.

— Important este că ați văzut înainte să fie prea târziu.

A murit liniștit, două luni mai târziu, cu Katia ținându-l de o mână și Lev de cealaltă. Nu a lăsat în urmă doar o companie. A lăsat copiilor siguranța că nimeni nu le va putea vinde viitorul pentru o promisiune.

În ziua în care i-am golit biroul, am găsit fotografia veche a primei hale. Pe spatele ei, Nicolae scrisese: „O casă nu este locul în care intri când îți convine. Este locul pe care îl protejezi când nimeni nu te vede.”

Am pus fotografia într-o ramă și am dus-o acasă.

La șase luni după plecarea lui Andrei, locuiam într-un apartament mai mic, aproape de școala copiilor. Diminețile erau aglomerate. Katia își prindea părul în lift, Lev își căuta mereu o șosetă, iar eu beam cafeaua rece lângă fereastră înainte să merg la noul meu serviciu, unde coordonam administrarea fondului creat pentru ei.

Nu devenisem bogată peste noapte.

Devenisem liberă să muncesc pentru ceva care nu se putea prăbuși din cauza unei minciuni.

Într-o sâmbătă, Lev mi-a întins un desen. Era o casă cu două ferestre galbene și trei personaje în față.

— Asta suntem noi, a spus el.

— De ce casa are trei uși?

— Una pentru când vine Katia de la facultate. Una pentru tine. Și una pentru cine merită să intre.

Am râs și l-am strâns în brațe.

Katia s-a apropiat cu telefonul în mână.

— Tata a trimis un mesaj.

Nu l-am deschis imediat.

— Ce spune?

— Că și-a găsit de lucru în alt oraș. Că îi pare rău. Că vrea să ne vadă.

Am simțit vechea vinovăție apropiindu-se, aceea care mă făcea să repar tot ce nu stricasem eu. Dar a trecut repede.

— Poate să-i vadă pe copii prin avocat și după programul stabilit, am spus. În ceea ce ne privește, nu ne întoarcem la ce ne-a distrus.

— Nu vrei să-i răspunzi?

Am tastat un singur mesaj: „Îți doresc să-ți construiești o viață cinstită. Noi ne-am construit-o deja. Te rog să nu mai încerci să intri în ea cu promisiuni.”

Apoi am pus telefonul cu fața în jos.

În seara aceea, am așezat cheile pe raftul de lângă ușă. Brelocul de alamă în formă de căsuță a prins lumina veiozei, iar fereastra lui roșie a strălucit ca o scânteie mică.

Ani întregi crezusem că acel breloc reprezenta casa pe care o împărțeam cu Andrei.

M-am înșelat.

Casa nu fusese niciodată el.

Casa eram noi.