Mi-am găsit fosta soție cu doi bebeluși pe marginea drumului, iar când am coborât din mașină, logodnica mea a amuțit

În clipa în care am făcut primul pas spre Olena, unul dintre bebeluși a început să plângă, iar ea s-a întors cu spatele la mine, ca și cum voia să-i apere de propriul lor tată.

Era aproape ora patru, într-o după-amiază sufocantă de iulie, iar asfaltul tremura sub căldură. Praful se lipise de gleznele ei și de marginea păturicii verzi în care era înfășurat copilul din brațul stâng. Celălalt dormea sub o căciuliță crem, cu pumnișorul strâns lângă obraz.

La încheietura Olenei se vedea o brățară împletită din sfoară crem, cu un mic clopoțel de aramă. I-o dăruisem eu cu ani în urmă, într-o zi în care râsese de mine fiindcă nu știam să fac un nod. Clopoțelul se mișca ușor de fiecare dată când își schimba poziția.

— Andrei, nu veni mai aproape, a spus ea.

— Olena, sunt eu.

— Știu cine ești.

Vocea ei era joasă, dar fiecare cuvânt m-a lovit mai tare decât claxonul camionului care trecea pe lângă noi. În spatele meu, Alina a trântit portiera mașinii și a coborât pe tocuri, făcându-și loc prin praful ridicat de roți.

— Nu te lăsa păcălit, Andrei, a spus ea. Femeia asta a știut întotdeauna să joace teatru.

Olena s-a uitat la ea. Nu cu furie. Cu o oboseală atât de adâncă, încât am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Încă îi vorbești în numele lui? a întrebat ea.

Alina a zâmbit, dar zâmbetul i s-a frânt imediat.

— Nu știu ce vrei să insinuezi.

— Atunci de ce ai venit cu el?

Am ridicat mâna, fără să știu dacă voiam să le opresc sau să mă opresc pe mine.

— Copiii sunt ai mei?

Olena și-a coborât ochii spre fețele mici. Unul dintre copii avea o șuviță blondă lipită de frunte. Exact ca mine în fotografiile din copilărie.

— Încă pui întrebarea asta? a spus ea.

Mi-a fost greu să respir. Cu un an înainte, alungasem această femeie din casa mea după ce Alina îmi arătase transferuri bancare, fotografii și colierul mamei mele găsit în sertarul Olenei. Ea încercase să explice, plângând.

„Andrei, lasă-mă să-ți spun. Eu…”

Nu o lăsasem.

Acum, lângă drum, aceeași propoziție stătea între noi ca o ușă încuiată.

— Ce voiai să spui atunci? am întrebat.

— Că eram însărcinată, a răspuns Olena. Cu gemeni.

Alina a scos un râs scurt.

— Și vrei să credem că a ascuns asta un an? Cât de convenabil!

Olena a strâns păturica la piept.

— Nu am ascuns eu copiii. Am fost obligată să dispar.

De pe șosea s-a auzit o sirenă îndepărtată. Clopoțelul de aramă de la brățara ei a sunat o singură dată.

— Cine te-a obligat? am întrebat.

Olena și-a ridicat privirea spre mine.

— Înainte să-ți răspund, trebuie să vezi ceva. Și trebuie să promiți că, de data asta, nu vei pleca înainte să mă asculți.

Apoi s-a aplecat spre geanta neagră de lângă sacul cu doze goale și a început să tragă de fermoar. Alina a făcut brusc un pas înainte, iar fața i s-a albit.

— Andrei, nu o lăsa să deschidă geanta…

Dar mâna Olenei ajunsese deja la dosarul ascuns sub păturică…

PARTEA 2

Dar mâna Olenei ajunsese deja la dosarul ascuns sub păturică. Am prins-o ușor de braț, nu ca să o opresc, ci pentru că tremura atât de tare încât credeam că va scăpa totul pe asfalt.

— Stai, a spus ea. Nu aici.

La ora patru și douăzeci, ne-am mutat într-o stație de autobuz abandonată, la câteva sute de metri de șosea. Acoperișul ruginit lăsa să cadă picături de condens pe banca de beton. Alina rămăsese lângă mașină, cu telefonul strâns în palmă.

— Nu plec nicăieri fără tine, a spus ea.

— Atunci intră și ascultă, i-am răspuns.

— Nu am nimic de ascultat.

Olena a așezat geanta pe bancă. Mirosul de lapte praf și ploaie veche s-a amestecat cu praful încins. A scos mai întâi o fotografie de la maternitate. În ea, purta un halat albastru și ținea doi bebeluși în brațe. Data era la șase săptămâni după divorț.

— Am născut într-un spital din orașul vecin, a spus ea. Am trecut numele tău la rubrica tatălui, dar nu am avut curaj să vin la tine.

— De ce?

— Pentru că, în noaptea în care am fost dată afară, am primit un mesaj.

Mi-a întins telefonul ei vechi. Ecranul era crăpat într-un colț. Mesajul nu mai putea fi șters, fiindcă îl salvase și pe hârtie.

„Dacă te apropii de Andrei sau de casa lui, copiii vor dispărea înainte să-i vezi.”

Sub mesaj era un număr necunoscut.

Mi-am simțit degetele reci.

— De ce nu ai mers la poliție?

— Am mers. Dar a doua zi, ofițerul care mi-a luat declarația mi-a spus că nu există niciun autor identificabil. Iar seara, proprietara camerei în care stăteam mi-a cerut să plec. Cineva îi plătise chiria în avans și îi spusese că sunt periculoasă.

Alina a pășit în stație.

— Asta este o poveste inventată, Andrei. Uită-te la ea. Vrea bani.

Olena a scos un al doilea document, împăturit de atâtea ori încât marginile deveniseră moi.

— Nu am cerut niciun ban. Am cerut doar o verificare independentă a transferurilor.

Am desfăcut foaia. Conturile indicate în document erau ale firmei mele, dar plățile fuseseră aprobate dintr-un dispozitiv folosit de biroul Alinei. Nu era o dovadă definitivă, însă era prima fisură în povestea pe care o crezusem un an întreagă.

— Alina, de ce apare numărul tău de serviciu aici?

— Pentru că am lucrat la firma ta. Asta nu înseamnă nimic.

— Și fotografiile?

Olena a băgat mâna în geantă și a scos o mică cartelă de memorie într-o cutie transparentă.

— Fotografiile au fost făcute în aceeași noapte în care am fost la spital. Bărbatul din ele era avocatul care mă ajuta să depun actele pentru sarcină. Alina știa cine este.

— De unde ai asta? am întrebat.

— De la paznicul hotelului. A păstrat copia camerelor pentru că i s-a părut ciudat că cineva a venit să le șteargă.

Alina a întins mâna și mi-a apucat încheietura.

— Andrei, plecăm acum. Nu ai idee în ce te bagi.

Am privit-o. Pentru prima dată, nu mai vedeam femeia calmă care îmi aducea cafeaua dimineața. Vedeam panică. O panică bine ascunsă, dar reală.

— Ce se află pe înregistrare? am întrebat.

Olena a scos un calculator mic din geantă. Ecranul s-a aprins, iar lumina lui albă i-a tăiat chipul obosit.

— Dacă îl pornești, nu mai există cale de întoarcere.

Am apăsat butonul.

Pe ecran a apărut holul hotelului, iar o siluetă cu palton negru s-a apropiat de recepție. Apoi s-a întors spre cameră. Imaginea s-a clarificat.

Am recunoscut-o pe Alina.

Ea a scăpat telefonul pe podea, iar sunetul căderii s-a amestecat cu primul cuvânt rostit de femeia de pe înregistrare…

PARTEA 3

Ea a scăpat telefonul pe podea, iar sunetul căderii s-a amestecat cu primul cuvânt rostit de femeia de pe înregistrare.

— Scoateți imaginile cu Olena și înlocuiți-le cu cele în care intră singură în cameră.

Vocea era a Alinei. Fără îndoială.

În stația de autobuz, aerul s-a oprit. Pe ecran, Alina purta același palton negru pe care îl văzusem în fotografiile primite cu un an înainte. Lângă ea stătea Mihai, șeful pazei de la firma mea.

— Iar banii? întreba Mihai.

— Vor apărea ca plăți făcute de Olena. Andrei nu verifică niciodată detaliile când este furios.

Am simțit cum îmi amorțesc buzele.

Alina a făcut un pas spre calculator.

— Închide asta!

— Tu ai făcut totul? am întrebat.

— Nu știi ce vezi.

— Te-am întrebat dacă tu ai falsificat dovezile.

A tăcut.

Olena a apăsat pe o altă înregistrare. Pe ecran, Mihai îi întindea Alinei o cutie. Înăuntru se vedea colierul mamei mele.

— Pune-l în sertarul ei, spunea Alina. După aceea, Andrei va face restul singur.

Am dus mâna la gură. Toată furia mea, toate cuvintele rostite în acea seară, toate ușile trântite fuseseră construite pe o minciună pe care o înghițisem fără să verific.

— De ce? am întrebat.

Alina a început să plângă, dar nu am mai simțit aceeași milă ca înainte.

— Pentru că voiam ce era al tău, a spus ea. Firma, casa, viața ta. Olena era singurul lucru care te făcea să eziți.

— Și copiii?

— Nu știam că sunt ai tăi.

Olena a râs amar.

— Ba știai. Ai primit rezultatele de la clinică înainte să mă dai afară.

M-am întors spre ea.

— Ce rezultate?

Din dosar a scos o foaie sigilată. Pe ea erau numele meu, al Olenei și ale celor doi copii. Testul genetic fusese făcut la trei zile după naștere, la cererea ei. Rezultatul era clar: probabilitatea ca eu să fiu tatăl era de 99,99 la sută.

Am citit cifra de două ori. Apoi încă o dată.

— De ce nu mi-ai trimis-o?

— Am încercat. Alina a interceptat scrisoarea. Apoi m-a amenințat că, dacă spun ceva, va face să pară că am furat copiii din spital.

Alina s-a lăsat pe bancă. Brățara Olenei a sunat când aceasta și-a ridicat copilul mai aproape de piept.

— Nu poți dovedi că eu am trimis mesajele, a șoptit Alina.

— Ba da, am spus.

Am scos telefonul din buzunar. În timp ce ascultam înregistrarea, sunasem deja avocatul meu, Sorin. Înregistrarea se copia automat în arhiva lui.

Atunci telefonul Olenei a vibrat.

Un mesaj nou, de la același număr necunoscut.

„Dacă ajungeți la poliție, băieții nu vor rămâne cu voi. Avem deja actele pentru custodie.”

Olena a albit.

— Nu am spus nimănui unde suntem.

Am privit-o pe Alina. Ea nu mai plângea.

— Cine este „avem”? am întrebat.

Alina și-a ridicat încet ochii spre mine.

— Andrei, problema nu mai este ce am făcut eu. Cineva din familia ta a plătit ca acei copii să dispară…

În aceeași clipă, telefonul meu a sunat. Pe ecran era numele mamei mele, iar în mesajul vocal se auzea o voce de bărbat pe care nu o mai auzisem de un an…

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

Am pășit spre cel mai temut om din avion ca să-i hrănesc copilul, iar zâmbetul lui a dispărut În noaptea nunții, soțul meu și-a sărutat domnișoara de onoare în fața tuturor, iar când am zâmbit, el a încremenit PARTEA 4 — Mi-am lăsat fiul în maternitate, iar când m-am întors, asistenta a rostit ceva care a făcut-o pe asistenta socială să pălească Mi-am dus soțul la aeroport pentru plecarea lui în Canada, dar un mesaj bancar i-a făcut mâna să tremure PARTEA 4 — Mi-am hrănit fiica unui om temut la mii de metri altitudine, iar când a venit promisiunea lui, avocatul a încetat să zâmbească La masa de Crăciun, mama m-a numit neterminată, dar când am spus că sunt deja așezată la casa mea, sora mea a amuțit