PARTEA 4 — Mi-am găsit fosta soție cu doi bebeluși pe marginea drumului, iar când am coborât din mașină, logodnica mea a amuțit

PARTEA 4

În aceeași clipă, telefonul meu a sunat. Pe ecran era numele mamei mele, iar în mesajul vocal se auzea o voce de bărbat pe care nu o mai auzisem de un an.

— Dacă ai găsit-o pe Olena, nu o duce la casa ta. Vino singur la depozitul vechi. Altfel, gemenii nu vor ajunge la dimineață.

Era vocea lui Mihai, șeful pazei.

Am ascultat mesajul până la capăt, cu telefonul lipit de ureche. Olena își ținea copiii strâns, iar Alina privea spre ieșirea din stație.

— Trebuie să plecăm, a spus ea.

— Nu, am răspuns. Trebuie să chemăm poliția.

— Dacă mergem acolo, îi provoacă.

— Dacă mergem singuri, ne poate ucide.

Am sunat la numărul de urgență, apoi la avocatul meu. Sorin a răspuns după primul apel.

— Andrei, am primit fișierele. Nu te apropia de depozit. Poliția este deja în drum spre voi.

— Mihai are acte pentru custodie.

— Nu există nicio hotărâre judecătorească. Sunt documente false. Și mai am ceva: conturile folosite pentru plățile către Mihai au fost alimentate de tatăl Alinei.

M-am uitat la Alina.

Ea a auzit.

— Tatăl meu nu are legătură cu asta.

— Atunci sună-l, am spus.

Alina a format numărul cu degetele tremurânde. A sunat de trei ori. Nimeni nu a răspuns.

În depărtare s-au aprins luminile unei mașini de poliție. Abia atunci Alina a încercat să fugă.

Un agent a prins-o lângă șosea.

— Doamnă, rămâneți pe loc.

— Andrei, spune-le că nu am făcut nimic!

— Nu mai pot spune asta, am răspuns. Am spus-o un an și m-am înșelat.

În aceeași seară, la ora șapte, am ajuns la secție împreună cu Olena și copiii. Camera de audiere mirosea a hârtie umedă și cafea arsă. Pe masă se afla calculatorul cu înregistrările, iar lângă el era dosarul medical.

Alina stătea vizavi, cu avocatul ei. Încerca să pară calmă. Își netezea manșeta hainei, dar degetele îi tremurau.

— Vreau să aud înregistrarea, a spus ea.

Avocatul ei s-a întors spre ea.

— Nu cred că este o idee bună.

— Vreau să o aud.

Sorin a apăsat butonul.

Vocea Alinei a umplut camera.

„Andrei nu verifică niciodată detaliile când este furios.”

Alina a închis ochii.

Apoi s-a auzit vocea ei despre colier, despre bani și despre cum Olena trebuia să dispară înainte să poată vorbi. Fiecare cuvânt revenea din difuzoare cu o claritate nemiloasă.

La final, avocatul Alinei și-a strâns dosarul.

— Nu mai pot continua reprezentarea, a spus el.

— Nu pleca, a șoptit Alina.

— Mi-ai spus că nu există înregistrări.

Pentru prima dată, Alina și-a auzit propria voce din afară. A privit spre mine, dar nu mai avea nimic din siguranța de odinioară.

— Andrei, eu te iubeam.

— Nu, Alina. Iubeai ce puteai lua de la mine.

— Am vrut să mă alegi.

— Te-am ales. Tu ai vrut să nu mai am de ales.

În acea noapte, Mihai a fost prins la depozit. Avea asupra lui contractele false de custodie, pașapoarte pentru copii și o listă cu adresele la care Olena locuise după divorț. Tatăl Alinei a fost reținut două zile mai târziu, după ce banca a confirmat transferurile.

Procesul a început luni după luni de anchetă. Nu am mers la fiecare ședință. Nu pentru că nu îmi păsa, ci pentru că învățasem că viața mea nu trebuia să se învârtă în jurul celor care încercaseră să o distrugă.

Alina a recunoscut totul într-o declarație scrisă. A spus că a văzut documentele despre sarcina Olenei și că le-a ascuns. A spus că ea a cerut fotografiile trucate, că ea a pus colierul în sertar și că i-a plătit lui Mihai să o urmărească pe Olena.

A primit pedeapsa prevăzută de lege. Tatăl ei la fel. Mihai a fost condamnat pentru fals, amenințare și tentativă de răpire.

Eu nu am simțit triumf.

Am simțit doar că, după un an, puteam inspira fără să mă doară.

Olena nu s-a întors imediat în casa mea. A locuit trei luni într-un apartament plătit de mine, dar pe numele ei. Am mers zilnic să văd copiii, cu două ore fixe și fără să forțez nimic.

În prima zi, unul dintre băieți mi-a prins degetul. Mâna lui era atât de mică, încât mi s-a părut că țin în palmă tot ce pierdusem.

— Cum îi cheamă? am întrebat.

— Luca și Matei, a spus Olena.

— Pot să-i strig și eu pe nume?

Ea m-a privit mult timp.

— Da. Dar nu le promite lucruri pe care nu le poți ține.

— Nu le voi promite. Le voi arăta.

Într-o după-amiază de octombrie, am intrat în camera pe care o pregătisem pentru ei. Era luminată de soarele palid, iar două pătuțuri albe stăteau lângă fereastră. Pe raft se afla fotografia de la maternitate. Olena o lăsase acolo fără să spună nimic.

Am văzut și un lucru care m-a făcut să mă opresc.

Pe pervaz, lângă o cutie cu scutece, era brățara ei crem. Clopoțelul de aramă fusese desprins și prins de mânerul ușii.

— De ce l-ai pus aici? am întrebat.

Olena a zâmbit slab.

— Ca să aud când se trezesc.

— Sau ca să nu mai uiți că ai ajuns până aici.

— Poate ambele.

Au trecut șase luni.

Ne-am mutat într-un oraș mic, aproape de munți. Nu ne-am grăbit să numim ceea ce eram. Eram părinți. Eram doi oameni care încercau să repare ceva fără să pretindă că nu se spărsese.

Eu am renunțat la vila în care fiecare coridor îmi amintea de minciuni. Am păstrat doar biblioteca și masa de lemn din bucătărie. Mi-am deschis o firmă mică de consultanță și am început să lucrez de acasă.

Olena a urmat cursuri pentru a deveni asistentă medicală. În fiecare dimineață, își prindea părul, verifica laptele, apoi își punea brățara la încheietură. Clopoțelul lipsea, dar nodul vechi rămăsese.

Luca desena case cu ferestre uriașe. Matei desena drumuri și mașini roșii. Într-o duminică, mi-au întins împreună o foaie.

Pe ea eram noi patru, sub un soare galben, cu mâinile unite.

— De ce eu am mâinile atât de lungi? am întrebat.

Matei a ridicat din umeri.

— Ca să ne poți ține pe amândoi.

Am ieșit pe balcon. Era primul viscol al iernii, iar fulgii se lipeau de balustradă. Pentru prima dată după mult timp, nu mă mai temeam de telefon.

Totuși, în aceeași seară, a venit un mesaj.

De la Alina.

„Am ieșit în libertate condiționată. Nu îți cer bani. Vreau doar să vorbim. Îți jur că nu te voi mai minți.”

Am citit mesajul de două ori.

Olena stătea lângă fereastră și împăturea hăinuțele copiilor.

— Nu trebuie să răspunzi, a spus ea.

— Știu.

— Dacă răspunzi, nu o face pentru mine.

Am tastat încet.

„Nu mai sunt omul pe care l-ai lăsat fără apărare. Și nu mai sunt omul care trebuie să-ți ofere acces la viața lui ca să-ți dovedească faptul că te-a iubit. Îți doresc să înveți să trăiești cu adevărul tău. Eu aleg să merg mai departe.”

Am șters numărul și am pus telefonul cu fața în jos.

Olena nu a spus nimic. Doar mi-a întins o cană de ceai.

Pe hol, unul dintre copii a început să plângă. M-am ridicat, dar înainte să ajung la ușă, clopoțelul de aramă a sunat încet.

Am deschis.

În prag era casa noastră, luminată și vie.

De data aceasta, nu am mai plecat de lângă ea.