Cu două zile înainte de nuntă, tatăl meu m-a dat unei familii temute, iar când am refuzat, zâmbetul lui a dispărut

În noaptea nunții, soțul meu a încuiat ușa dormitorului și mi-a spus că știe deja ce fel de femeie sunt.

— O să respecți regulile mele, Sofia.

Stăteam lângă pat, cu rochia grea de satin lăptos lipită de glezne și cu o broșă mică, în formă de mac, prinsă la guler. Era singurul lucru pe care îl alesesem eu pentru nuntă. Broșa aparținuse mamei mele, iar metalul rece îmi apăsa pielea ca un avertisment.

— Ce reguli? am întrebat.

Mikita Sokoluc și-a scos ceasul de la mână și l-a așezat pe masă, foarte precis.

— Nu faci scene. Nu vorbești cu presa. Nu pleci din penthouse fără pază. Și nu confunzi acest aranjament cu o poveste de dragoste.

Am simțit cum îmi tremură genunchii, dar mi-am ținut bărbia sus.

— Nu eu am confundat ceva.

Pentru prima dată, a ridicat ochii spre mine. Până atunci mă privise ca pe o fiică răsfățată de politician, o fată obișnuită cu petrecerile și cu bărbații care îi făceau pe plac.

Nu știa nimic despre mine.

Cu două zile mai devreme, la ora șapte și patruzeci de minute dimineața, șoferul tatălui meu mă așteptase în fața blocului din centrul Kievului. Aerul mirosea a piatră udă și a ger, iar ceaiul pe care îl lăsasem în bucătărie se răcise fără să-l ating.

— Tatăl dumneavoastră vă așteaptă, domnișoară Șevciuk, spusese șoferul.

Tatăl meu, Artem Șevciuk, nu mă chemase niciodată la birou înaintea unui examen. Era un politician puternic, un bărbat care vorbea despre familie în fața camerelor și uita de propria fiică imediat ce reflectoarele se stingeau.

În biroul lui, la ora opt și zece, mirosea a cafea amară, lemn lustruit și teamă. Pe masă se afla un plic închis cu ceară neagră. Pe pecete era imprimată litera S.

— M-am înțeles cu familia Sokoluc, a spus el.

— Despre ce?

Tata nu m-a privit.

— Despre căsătoria ta cu Mikita.

Am râs scurt. Era singurul lucru care mă împiedica să țip.

— Când?

— Sâmbătă.

— Nu.

Palma lui a lovit masa. Lingurița din ceașcă a sărit și a lovit porțelanul.

— Dacă refuzi, pierzi apartamentul, conturile, protecția și numele meu.

— Mă ameninți?

— Încerc să te protejez.

Avea ochii roșii. Pentru o clipă, am văzut în el nu politicianul, ci bărbatul care îmi ținuse mâna la înmormântarea mamei.

— Te iubesc, Sofia, a șoptit.

— Cândva te-am crezut.

Am plecat înainte să vadă că îmi tremurau buzele.

În aceeași după-amiază, prietena mea, Solomia, m-a găsit lângă bloc cu două pahare de cafea fierbinte.

— Fugi cu mine, mi-a spus.

— Unde?

— Oriunde. La Liov. În Polonia. La capătul lumii.

— Dacă tata se teme de ei, ce crezi că-mi vor face mie?

Solomia a strâns paharul până i s-au albit degetele.

A doua zi, rochia a fost adusă fără să-mi fi luat nimeni măsurile. Mi s-a potrivit perfect. Atunci am înțeles că oamenii aceia îmi urmăreau viața de mult timp.

Sâmbătă, la catedrala veche, Mikita m-a privit ca pe o problemă care urma să-i fie predată.

— Tremuri, a spus el.

— Mi-e frig.

Lumina soarelui intra prin vitralii.

— Desigur.

După ceremonie, în dormitorul penthouse-ului, i-am mărturisit că nu mă atinsese niciodată niciun bărbat. Mikita a rămas nemișcat. Apoi a deschis dosarul cu emblema familiei sale și a scos contractul.

Pe ultima pagină scria că intrasem în căsătorie de bunăvoie și îmi dădusem deja acordul pentru îndatoririle conjugale.

— Nu am semnat asta, am spus.

În ușă a apărut mama lui, Elena Sokoluc.

— Mikita, tatăl tău a spus că fata știa totul.

El s-a apropiat de masă și a întors documentul spre lumină. Degetul lui a atins sigiliul notarial, apoi s-a oprit brusc.

— Cine a dus acest contract la notar? a întrebat.

Elena a făcut un pas înainte.

— Uită-te la anexa din spate, Mikita.

El a întins mâna spre dosarul subțire, iar eu am văzut că pe marginea lui era prinsă o fotografie pe care nu o mai văzusem niciodată. Degetele lui au apucat prima filă și au început să o tragă…

PARTEA 2

…Dar Mikita nu a întors pagina.

A rămas cu mâna pe dosar, privind fotografia prinsă de margine. Era o imagine făcută într-un coridor de spital. Eu aveam șaptesprezece ani și țineam mâna mamei mele. În spatele nostru, aproape ascuns de o ușă, se afla tatăl meu.

— De unde ai fotografia asta? am întrebat.

— Nu am pus-o eu acolo, a spus Mikita.

Elena a închis ușa dormitorului și a rămas înăuntru.

— A venit împreună cu actele de la tatăl tău, a spus ea. Soțul meu a primit dosarul în această dimineață.

— Tata a spus că totul este legal.

Mikita a ridicat privirea spre mine.

— Tatăl tău spune multe lucruri când vrea să cumpere timp.

Cuvintele lui m-au lovit, deși nu aveam de ce să-l apăr pe tata. În acea clipă, însă, am înțeles că Mikita nu știa mai mult decât mine. Poate că nici el nu alesese această nuntă.

La ora douăzeci și trei și douăzeci, în salonul penthouse-ului, am stat în fața unui șemineu stins, în timp ce Elena a cerut să i se aducă un ceai. Flacăra unei lumânări tremura pe sticla mesei, iar broșa mea în formă de mac strălucea slab lângă guler.

— Soțul meu a primit de la Artem trei lucruri, a spus ea. Contractul. O listă cu datoriile lui. Și o promisiune.

— Ce promisiune?

— Că, dacă fiul meu se căsătorește cu tine, toate dosarele financiare dispar.

Mikita a încleștat maxilarul.

— Tatăl meu nu șterge datorii pentru o nuntă.

— Nu era vorba despre bani, am răspuns. Tata nu se teme de o pierdere financiară. Se teme că cineva va afla ce a făcut.

Elena m-a privit cu atenție.

— Ce știi?

Mi-am amintit de ultimul an. De telefoanele pe care tata le închidea când intram în cameră. De ziua în care mama, deja bolnavă, îl rugase să nu mai plece la întâlniri cu un anumit procuror. De seara în care îl auzisem spunând: „Dacă apare registrul, suntem terminați”.

— Nu știu ce este registrul, am spus. Dar știu că mama îl acuza că folosește fundația ei pentru bani care nu ajungeau niciodată la copii.

Mikita s-a ridicat.

— Paznicul meu aduce un avocat.

— Nu vreau să semnez nimic.

— Nici nu vei semna.

Vocea lui era încă rece, dar nu mai avea cruzimea de la altar.

La miezul nopții, avocatul lui, Danil Rudenko, a intrat cu o servietă maro și cu o tabletă sub braț. A pus pe masă o înregistrare audio găsită într-un dosar digital.

— Nu o putem folosi încă, a spus el. Este o copie, nu originalul.

— Porniți-o, a cerut Mikita.

În cameră s-a auzit vocea tatălui meu.

„Fata va semna. Dacă nu, Sokolucii primesc totul. Iar dacă vorbește despre fundație, aveți grijă să pară instabilă.”

Mi s-a tăiat respirația.

— Când a fost făcută? am întrebat.

Danil a privit ecranul.

— Cu trei luni înainte să fii adusă aici.

Mikita s-a întors spre mine.

— Ce înseamnă «primesc totul»?

— Nu știu.

— Atunci cine știe?

În aceeași secundă, telefonul meu a vibrat pe masă. Numărul nu era salvat. Am răspuns, iar o voce de femeie a șoptit:

— Sofia, dacă ești în casa Sokolucilor, nu avea încredere în nimeni. Mama ta nu a murit din cauza bolii…

Linia s-a întrerupt.

Mikita mi-a smuls telefonul din mână.

— Cine a fost?

Nu am apucat să răspund. Ecranul s-a aprins din nou. De această dată era un mesaj, însoțit de o fotografie cu mama mea la fereastra spitalului.

Sub imagine scria: „Registrul este ascuns în locul unde ai învățat să citești. Tatăl tău vine după el înainte de răsărit.”

Eu am știut imediat locul.

Casa veche a mamei, unde încă se afla biblioteca ei.

Mikita a luat cheile mașinii.

— Plecăm acum.

— Dacă este o capcană?

— Atunci capcana va trebui să ne suporte pe amândoi.

Când am coborât în garaj, toate luminile s-au stins deodată. Din întuneric s-a auzit un zgomot metalic, apoi glasul unui bărbat:

— Doamnă Șevciuk, tatăl dumneavoastră vă roagă să vă întoarceți în cameră…

Mikita m-a tras în spatele lui, iar ușa garajului a început să se deschidă singură…

PARTEA 3

…În lumina farurilor care pătrundeau prin ușa ridicată, am recunoscut mașina tatălui meu.

Șoferul lui stătea lângă capotă, cu o mână ascunsă sub haină. Mikita a făcut un pas înainte.

— Spune-i lui Artem că fiica lui nu se mai întoarce nicăieri.

— Nu vreau probleme, domnule Sokoluc, a spus șoferul.

— Atunci pleacă.

Bărbatul a privit spre mine și a înghițit în sec. Apoi a lăsat pe podea o cheie mică și s-a retras.

— Este cheia bibliotecii mamei tale, a spus Mikita.

La ora unu și jumătate, am ajuns la casa veche de la marginea orașului. Zăpada scârțâia sub pașii noștri, iar pe pridvor atârna încă felinarul ruginit pe care mama îl aprindea în fiecare seară. Mi-am strâns broșa în formă de mac între degete.

În bibliotecă, cărțile erau acoperite cu pânze. Am mers direct la raftul de drept constituțional, cel lângă care mama mă învățase să citesc la cinci ani.

— Nu este aici, am spus.

Mikita a bătut cu degetele în lemn.

Un sunet gol.

A tras de un volum gros, iar partea din spate a raftului s-a deschis. Înăuntru se afla o cutie metalică, învelită într-o eșarfă galbenă.

În cutie era un registru negru, o unitate de memorie și un plic cu numele meu.

Mâinile îmi tremurau când am deschis plicul.

Scrisul mamei era subțire și înclinat.

„Sofia, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că Artem a încercat să te folosească pentru a-și salva viața politică. Nu te teme de familia Sokoluc înainte să afli de ce am apelat la ei.”

Am ridicat ochii.

— Mama îi cunoștea?

Elena, care venise cu noi, a răspuns din prag:

— Mama ta a venit la soțul meu cu șase ani în urmă. Ne-a cerut să te protejăm dacă ea nu va mai fi.

Mikita a rămas nemișcat.

— De ce nu mi-ai spus?

— Tatăl tău nu trebuia să afle că avem dovezile.

Danil a conectat unitatea de memorie la laptop. Pe ecran au apărut documente, transferuri și înregistrări video. Fundația mamei mele primise donații uriașe. Banii fuseseră mutați prin firme controlate de Artem către campaniile lui politice și către conturi offshore.

Apoi a apărut o înregistrare.

Mama mea stătea într-un salon de spital, palidă, dar lucidă.

— Artem, nu mai semnez nimic, spunea ea. Banii copiilor nu sunt ai tăi.

El se afla lângă pat.

— Dacă vorbești, Sofia va rămâne fără nimic.

— Sofia va rămâne cu adevărul.

— Nu dacă eu controlez adevărul.

Mama a privit spre cameră.

— Dacă mi se întâmplă ceva, registrul ajunge la Elena Sokoluc. Nu la poliție. Nu încă. Artem are oameni peste tot.

Înregistrarea s-a oprit.

Elena și-a dus mâna la gură. Danil a închis laptopul încet. Mikita s-a întors spre mine.

— Mama ta nu a fost ucisă, am spus. Dar a știut că tata putea face orice ca să păstreze banii și funcția.

— A murit în urma unei complicații, a spus Elena. Noi am verificat dosarele medicale. Nu există dovadă de otrăvire.

— Atunci de ce căsătoria?

Danil a deschis registrul la ultima pagină.

— Pentru că Artem știa că auditul fundației urma să înceapă. A vrut să te lege de familia noastră, apoi să pretindă că toate documentele și bunurile au fost transferate legal prin căsătorie.

Mikita a înțeles înaintea mea.

— Voia să ne folosească drept paravan.

— Iar clauza despre acordul conjugal? am întrebat.

Danil a privit foaia.

— A fost falsificată. Dacă Sofia contesta contractul, Artem urma să susțină că este instabilă și că nu își amintește ce a semnat.

Mikita s-a apropiat de mine, dar s-a oprit la câțiva pași.

— Nu te voi atinge niciodată fără să-mi ceri tu, a spus.

Pentru prima dată de când îl întâlnisem, am văzut în ochii lui nu suspiciune, ci rușine.

— Ai crezut că sunt o femeie fără limite.

— Am crezut ce mi s-a spus.

— Și acum?

— Acum știu că tu ai fost singura persoană din această poveste care nu a avut de ales.

Telefonul lui Danil a început să sune. A ascultat câteva secunde și a devenit palid.

— Artem a aflat că avem registrul. A depus deja o plângere împotriva Sofiei pentru furt și șantaj. Și a cerut ca ea să fie reținută înainte să ajungă la procuror.

Mikita a luat telefonul.

— Cine conduce dosarul?

Danil a rostit un nume pe care mama îl menționase în înregistrare.

— Procurorul care a semnat toate transferurile fundației. Iar el tocmai a trimis oamenii după noi…