PARTEA 4 — La banchetul nunții, soacra mi-a impus trei reguli, iar când am pus inelul pe masă, șeful lui s-a albit la față

PARTEA 4

— Irina Popescu, a spus tata.

Pentru câteva secunde, nimeni nu s-a mișcat.

Apoi Maxim a fugit spre ieșire.

Radu i-a blocat drumul.

— Nu pleci nicăieri până nu vine avocatul companiei.

— Dă-te la o parte!

— Nu.

Vocea lui Radu nu era ridicată, dar a tăiat sala în două. La ușă, consilierul care adusese mapa a făcut un semn discret agentului de pază.

Irina a început să vorbească repede.

— A fost o neînțelegere. Transferul era pentru rambursarea unei datorii vechi. Maxim nu știa nimic.

— Tocmai ai spus că nu știai despre datorie, a observat tata.

Ea a amuțit.

Telefonul meu vibra pe masă. Era avocatul familiei, doamna Dobre, care fusese chemată de tata cu câteva minute înainte.

— Valeria, mi-a spus ea când am răspuns, nu semna nimic și nu părăsi locul. Am trimis deja banca să blocheze toate cererile. Procuratura a primit copia documentelor.

Mi-am strâns brățara de aramă.

— Sunt în siguranță?

— Da. Dar trebuie să-mi spui dacă Maxim a avut acces la actele tale.

M-am uitat la el.

— A avut acces la copia cărții mele de identitate și la o procură pe care nu am semnat-o.

În spatele meu, Irina a izbucnit:

— Nu puteți transforma o ceartă de familie într-un dosar penal!

— Nu eu am transformat-o, i-a răspuns doamna Dobre prin telefon. Documentele au făcut-o.

Maxim a început să plângă.

Nu îl mai văzusem niciodată plângând. Nici când își pierduse bunicul, nici când fusese concediat de la primul loc de muncă. Acum însă, lacrimile îi curgeau printre degete.

— Valeria, te iubesc. Am fost presat.

— De cine?

A tăcut.

— De cine, Maxim?

— De creditorii mei.

— Și mama ta?

El a închis ochii.

— Ea a spus că dacă mă căsătoresc cu tine, totul se rezolvă.

Irina a făcut un pas spre el.

— Nu mă trăda după tot ce am făcut pentru tine.

Atunci am auzit propria lui voce din înregistrare. Radu o repornise fără să-mi spună, iar cuvintele lui se rostogoleau printre mesele pline de farfurii neatinsa:

— Ea nu bănuiește nimic. După nuntă, o conving să-și dea demisia. Tatăl ei va plăti orice datorie, doar ca să nu-și vadă fiica umilită.

Maxim a ridicat capul.

A ascultat.

Încă o dată.

Vocea lui spunea fiecare cuvânt. Planul lui. Lăcomia lui. Siguranța că eu voi prefera rușinea în locul adevărului.

Fața lui s-a strâmbat.

— Eu am spus asta?

— Da, a răspuns Radu. Tu.

N-am simțit bucurie. Doar oboseală.

Tata s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Vrei să mergem?

Am privit sala. Tortul alb încă stătea pe masa centrală, cu figurinele mirilor în vârf. Rochia mea se agățase de un colț al scaunului și o dantelă se desfăcuse.

— Da.

Înainte să ies, Maxim m-a strigat.

— Valeria, nu mă lăsa singur!

M-am întors.

Pentru o clipă, l-am văzut pe bărbatul cu care crezusem că voi îmbătrâni. Apoi am văzut omul care îmi folosise actele, semnătura și iubirea ca pe niște instrumente.

— Nu te las singur, Maxim. Te las cu alegerile tale.

Am plecat.

În următoarele ore, telefoanele au început să sune fără încetare. Irina a sunat la doamna Dobre de șapte ori. A cerut o întâlnire, apoi a amenințat că va spune tuturor că eu am provocat scandalul. Avocatul a refuzat-o de fiecare dată.

— Nu mai reprezint pe nimeni din familia dumneavoastră, i-a spus el. Am găsit documente falsificate și nu pot acoperi așa ceva.

Luni dimineață, compania i-a suspendat lui Maxim accesul la birou. Radu l-a chemat într-o sală mică, cu pereți albi și o masă metalică. Acolo, Maxim a auzit din nou înregistrarea.

Nu ca fiu.

Nu ca logodnic.

Ca angajat acuzat de fraudă.

— Spuneți-mi că nu se aude atât de clar, a murmurat el.

— Se aude fiecare cuvânt.

Maxim și-a privit mâinile.

— Am crezut că pot controla situația.

— Nu ai controlat nimic. Ai mizat pe faptul că ea te iubește.

Între timp, eu m-am întors în apartamentul meu.

În dormitor, pe măsuța de lângă oglindă, era cutia în care păstrasem invitațiile de nuntă. Înăuntru se afla fotografia noastră de la prima întâlnire, făcută într-o cafenea mică, cu două cești de cafea și un zâmbet în care încă mai credeam.

Am scos fotografia și am lăsat-o în cutie.

Inelul l-am pus într-un plic și l-am trimis înapoi prin curier. Fără scrisoare.

Brățara de aramă a rămas la încheietura mea. Cele trei zgârieturi mici mă usturau, dar pentru prima dată nu le-am atins ca să mă liniștesc. Le-am privit ca pe niște urme ale unei femei care își găsise drumul înapoi spre ea însăși.

Două săptămâni mai târziu, nunta a fost anulată oficial.

Banca a confirmat că transferul fusese blocat înainte să plece. Procuratura a început cercetarea pentru fals și tentativă de fraudă. Irina a susținut că nu știa nimic, dar mesajele ei și înregistrarea spuneau altceva.

Tata nu mi-a spus niciodată „ți-am spus eu”.

În schimb, într-o sâmbătă dimineață, m-a invitat la el acasă. A pus pe masă clătite, gem de caise și ceai de mentă.

— Ai dormit? m-a întrebat.

— Puțin.

— Atunci mai stai.

Am stat.

Pentru prima dată după multe luni, nu m-am grăbit să repar viața altcuiva.

La șase săptămâni după banchet, am acceptat un post într-un oraș de pe malul mării. Nu era în compania tatălui meu. Am vrut să construiesc ceva fără ca numele lui să deschidă uși înaintea mea.

În noul birou, fereastra dădea spre port. Dimineața, auzeam sirenele scurte ale remorcherelor și simțeam miros de pâine caldă de la brutăria de la colț.

Îmi făceam singură cafeaua.

Îmi plăteam singură chiria.

Îmi semnam singură contractele.

Într-o seară, după ce am închis calculatorul, am găsit pe masă un desen trimis de nepoata mea, Sofia. Desenase o femeie cu o rochie albă, dar fără mire lângă ea. În mâna femeii era o brățară mare, cu trei linii.

— De ce nu ai desenat și un mire? am întrebat-o la telefon.

— Pentru că tu ai spus că uneori trebuie să pleci ca să poți ajunge acasă, mi-a răspuns ea.

Am zâmbit și am lipit desenul pe frigider.

Au trecut trei luni.

Într-o dimineață de noiembrie, primul îngheț a acoperit balustrada balconului. Mi-am pus paltonul, mi-am încheiat brățara și am ieșit să cumpăr pâine.

Atunci am primit mesajul lui Maxim.

„Am vândut mașina. Am început să plătesc datoriile. Mama s-a mutat la sora ei. Nu cer bani. Vreau doar să vorbim.”

Am citit mesajul de două ori.

Nu am simțit furie.

Nici dor.

Doar o liniște limpede.

Am răspuns: „Îți doresc să-ți rezolvi problemele. Nu mă întorc în viața aceea. Te rog să nu mă mai contactezi.”

Apoi am șters conversația.

Nu pentru că nu conta.

Ci pentru că nu mai avea dreptul să-mi conducă ziua.

Seara, tata m-a sunat.

— Cum e la mare?

— Rece. Frumos. Al meu.

— Asta voiam să aud.

Am deschis ușa balconului. Aerul mirosea a sare și a iarnă. Pe încheietura mea, brățara de aramă a prins lumina felinarului. Cele trei zgârieturi au strălucit scurt, ca trei drumuri care se despart într-o singură clipă.

Am închis ușa și am lăsat frigul afară.

De data aceasta, nu mai purtam un inel.

Purtam cheia de la propria mea viață.