PARTEA 4 — Am apărut la înmormântarea socrului cu cinci copii, iar când fostul meu soț i-a privit, zâmbetul Nataliei a dispărut

PARTEA 4

Și atunci am înțeles că Natalia nu lucrase singură.

Numele de pe ecran era al doctorului Matei Sava, medicul care coordonase tratamentul nostru de fertilitate.

Am simțit cum frigul îmi urcă din pietriș până în oase.

— El a depus cererea? am întrebat.

— În urmă cu douăzeci de minute, a spus avocatul Pavel. Cere acces la dosarul embrionilor și susține că există o eroare în certificatele copiilor.

Andrei s-a apropiat de mine.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că cineva încearcă să șteargă ultima dovadă care leagă copiii de noi.

— Nu voi permite.

L-am privit.

— Acum spui asta.

A primit lovitura fără să se apere.

Pavel a scos telefonul și a format un număr.

— Doamnă judecătoare, avem nevoie de un ordin urgent pentru conservarea dosarelor medicale și de protecție pentru cinci minori.

Natalia era condusă către mașina poliției. Când a trecut pe lângă mine, s-a oprit.

— Elena, dacă deschizi toate aceste lucruri, îți vei distruge copiii.

— Copiii mei au supraviețuit fără tine zece ani.

— Nu știi ce s-a întâmplat la clinică.

— Atunci spune-mi.

A tăcut.

Polițista a atins-o ușor pe cot.

— Trebuie să mergem.

Natalia a urcat în mașină, dar nu și-a luat ochii de la Andrei.

— Încă mă iubești, a spus ea.

Andrei a clătinat din cap.

— Nu mai știu ce am iubit.

Ușa s-a închis.

În acea după-amiază, la ora patru, ne-am întâlnit cu toții într-o sală mică a tribunalului. Pereții miroseau a hârtie umedă și a cafea arsă. Emma stătea lângă mine, cu calul de lemn pe genunchi. Broșa mea cu busola se agăța de nasturele uniformei.

Avocata desemnată pentru copii a răsfoit dosarele.

— Dacă medicul a accesat arhiva fără mandat, a încălcat legea. Dacă a modificat sau a ascuns documente, consecințele sunt mai grave.

— De ce ar face asta? a întrebat Andrei.

Pavel l-a privit direct.

— Pentru că, potrivit contractului semnat atunci, clinica avea o problemă. Cinci embrioni transferați într-o singură procedură reprezentau un caz rar. Doctorul Sava a folosit povestea voastră într-un studiu privat și a primit finanțare pentru rezultate.

Am simțit că-mi amorțesc degetele.

— A folosit copiii ca pe un experiment?

— Nu știm încă totul, a spus avocata. Dar știm că a primit bani și că dosarul dumneavoastră a fost accesat de multe ori după divorț.

La ora șase, ordinul judecătoresc a fost emis. Arhiva clinicii a fost sigilată. Doctorul Sava a fost chemat la audieri.

Andrei încerca să sune pe cineva.

— Avocatul meu nu mai răspunde.

— Poate nu știe cum să apere o minciună de zece ani, am spus.

— Elena, nu-mi mai spune ce merit.

— Nu-ți spun. Îți spun ce s-a întâmplat.

În aceeași seară, poliția ne-a arătat înregistrarea unei camere din clinica veche. Imaginea era neclară, dar chipul Nataliei se vedea suficient de bine. Intrase în arhivă cu o cheie primită de la doctorul Sava. În mâini ținea dosarul meu.

Apoi se auzea vocea ei.

— Dacă Andrei află că embrionii au fost implantați, nu va pleca niciodată de lângă ea.

Doctorul Sava întreba:

— Și dacă se nasc?

— Îi vom face să creadă că ea a fugit. Până când copiii vor deveni importanți pentru cineva, totul va fi uitat.

Am ascultat până la capăt.

Apoi am cerut să se oprească înregistrarea.

Nu am plâns.

Plânsesem destul în primii ani.

A doua zi, la șapte dimineața, Andrei a venit la hotelul unde locuiam cu copiii. Purta aceeași haină neagră de la înmormântare. În mână avea o cutie din lemn.

— Ce este? am întrebat.

— Lucrurile tale pe care le-am păstrat.

— Nu vreau amintiri.

— Nu sunt amintiri. Sunt dovezi că n-am aruncat totul.

A deschis cutia. Înăuntru era fotografia noastră de la clinica de fertilitate, o ecografie îndoită și un breloc vechi în formă de stea.

M-am uitat la fotografie.

Eu zâmbeam. El îmi ținea mâna. Eram amândoi convinși că viața urma să înceapă.

— De ce ai păstrat asta? am întrebat.

— Pentru că, în ciuda tuturor minciunilor, o parte din mine nu a crezut niciodată că ai putut face ceea ce mi s-a spus.

— Dar m-ai lăsat să plec.

— Da.

— Și asta nu poate fi reparat cu o cutie.

— Știu.

Maxim apăruse în ușa camerei.

— Vrei să-l vezi pe tata? m-a întrebat.

— Nu știu, i-am răspuns.

Andrei a făcut un pas în spate.

— Nu trebuie să mă vedeți azi. Sau mâine. Voi aștepta.

Maxim l-a privit atent.

— Dacă aștepți, nu înseamnă că ai dreptul să intri.

— Știu.

— Atunci poate poți începe de acolo.

Andrei a încuviințat.

Trei luni mai târziu, Natalia a semnat un acord prin care recunoștea falsificarea documentelor și manipularea lui Andrei. Doctorul Sava și-a pierdut autorizația și a fost trimis în judecată pentru acces ilegal la dosare, fraudă și presiuni asupra martorilor. Nu am mers la fiecare audiere.

Nu pentru că nu-mi păsa.

Ci pentru că viața mea nu mai trebuia să se învârtă în jurul lor.

Andrei a cerut să-i vadă pe copii prin intermediul unei psiholoage. Prima întâlnire a durat douăzeci de minute. A doua, treizeci și cinci. La a șasea întâlnire, Lev i-a arătat un desen cu cinci case și o singură fereastră aprinsă.

— Ce este aici? a întrebat Andrei.

— Casa în care locuim acum.

— Și de ce sunt cinci case?

— Pentru că fiecare dintre noi are nevoie de o ieșire.

Andrei a zâmbit trist.

— E un desen bun.

— Nu l-am făcut pentru tine.

— Știu.

În primăvară, am acceptat un post de instructor într-un centru de pregătire din Brașov. Ne-am mutat într-un apartament cu ferestre mari și podele care scârțâiau. Dimineața, copiii alergau pe hol în șosete. Maxim își lăsa mereu cana lângă chiuvetă. Nazar citea până târziu. Lev adormea cu lumina aprinsă. Rada își prindea părul cu agrafe colorate, iar Emma își ținea calul de lemn pe noptieră.

Am început să gătesc duminica supă de găluște, deși niciodată nu-mi ieșeau două la fel.

Am cumpărat cinci ghiozdane noi.

Am plantat mentă în balcon.

Am învățat că liniștea nu este gol. Uneori este dovada că nu mai trebuie să te aperi.

Într-o seară de august, Andrei mi-a trimis un mesaj.

„Aș vrea să vorbim despre noi. Nu despre copii. Despre ce am fost.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

„Noi am fost o familie pe care ai abandonat-o când ai ales să crezi o minciună. Copiii pot avea un tată prezent, dacă își câștigă locul. Eu nu mă mai întorc în trecut.”

A văzut mesajul imediat.

Nu a mai scris.

În octombrie, când a venit primul îngheț, am găsit broșa cu busola într-un sertar. Era zgâriată, iar acul nu mai indica nordul. Timp de zece ani o purtasem ca să nu mă rătăcesc.

Am pus-o pe masa din bucătărie.

Emma a venit lângă mine.

— Mamă, mai funcționează?

— Nu mai are nevoie să funcționeze.

— De ce?

Am privit cei cinci copii prin fereastră. Maxim o ajuta pe Rada să lege sania. Nazar râdea. Lev arunca zăpadă spre ei, iar Emma își lipea nasul de geam.

— Pentru că acum știm unde este casa noastră.

Am luat busola și am prins-o de ghiozdanul Emmei.

Acul s-a mișcat încet, tremurând, apoi s-a oprit.

Nu spre nord.

Spre ușa prin care copiii alergau înapoi la mine.

Și, pentru prima dată după zece ani, nu mai aveam nevoie de nicio direcție.