PARTEA 4 — Cu o zi înainte de nuntă, am auzit ce plănuiau despre casa mea, iar zâmbetul mirelui a dispărut brusc

PARTEA 4

…Polițistul din față a scos legitimația și a vorbit calm.

— Domnul Artem Levciuk?

Artem nu a răspuns.

— Sunt aici, spuse în cele din urmă.

— Trebuie să veniți cu noi pentru declarații în legătură cu tentativa de fraudă și folosirea unor documente false.

Ludmila s-a repezit spre el.

— Nu spune nimic fără avocat!

— Nu intenționez să spun nimic, răspunse Artem.

Dar vocea îi tremura.

A încercat să mă privească, ca și cum mai exista o versiune a mea care l-ar fi salvat. Femeia care îi pregătea cafeaua, îi asculta plângerile despre serviciu și își convingea copiii să-i mai acorde o șansă.

Femeia aceea nu mai era în salon.

— Marina, poți opri totul, șopti el.

— Nu eu am început.

— Spune-le că a fost o neînțelegere.

— Ai numit-o neînțelegere când ai încercat să iei banii fetelor?

Nu a răspuns.

Ludmila și-a sunat avocatul. Apoi l-a sunat pe Dorian. Apoi banca. Nimeni nu i-a mai răspuns.

Oana stătea lângă masa cu florile, ținând în mână o foarfecă mică de panglici.

— Să anulez totul? mă întrebă ea.

Am privit sala. Pe mese erau pahare pline, lumânări aprinse și farfurii pregătite pentru oameni care veniseră să sărbătorească o iubire ce nu existase.

— Nu, am spus. Schimbă muzica. Copiii au nevoie să mănânce.

Artem a izbucnit:

— Cum poți să te gândești la mâncare acum?

— Pentru că ei nu au nimic de vină.

Cei doi polițiști l-au condus spre ieșire. Când a trecut pe lângă mine, a încercat să-mi atingă brațul.

M-am retras.

În hol, avocatul pe care îl chemase el, domnul Rusu, îl aștepta cu o geantă de piele.

— Domnule Levciuk, trebuie să ne coordonăm declarația.

— Spune-i că ea a înțeles greșit.

Rusu s-a uitat spre mine, apoi spre polițiști.

— Nu pot susține o versiune contrazisă de înregistrare, documente bancare și imagini de supraveghere.

Artem a clipit.

— Ești avocatul meu.

— Sunt avocatul tău atât timp cât îmi spui adevărul. Iar acum nu mai pot reprezenta această situație.

Rusu și-a închis geanta și a plecat.

Artem a fost dus afară.

O oră mai târziu, Victor m-a chemat în biroul mic de lângă salon. Pe masă se afla un aparat de înregistrare.

— Mai există ceva ce trebuie să auzi, spuse el.

— Ce anume?

— Conversația cu Dorian. A fost păstrată automat de telefonul lui, după ce a sunat pe difuzor.

A apăsat un buton.

Vocea lui Artem s-a auzit clar:

— După nuntă, casa va fi a mea. Ea este prea obosită ca să verifice actele. Când își va da seama, nu va mai avea unde să se ducă.

Apoi vocea lui Dorian:

— Și copiii?

— Copiii sunt problema ei. Eu vreau banii.

Am simțit că mă strânge ceva în gât.

Nu pentru Artem.

Pentru femeia care fusesem cândva și care ar fi stat ani întregi să se întrebe ce făcuse greșit.

— Nu mai vreau să aud, am spus.

Victor a oprit aparatul.

— Acum știi exact ce a spus.

— Știam deja. Doar că atunci îl auzisem printr-un telefon. Acum l-am auzit din nou, într-o cameră în care nu se mai putea ascunde de propriile cuvinte.

În aceeași seară, casa mea era tăcută.

Florile de la nuntă stăteau în găleți lângă ușă. Rochia era întinsă pe pat, iar voalul atârna de oglindă. Am scos broșa de argint din formă de rândunică și am așezat-o pe noptieră.

Lângă ea am găsit fotografia surorii mele. Era făcută într-o zi de vară, înainte să se nască fetele. Ea râdea spre aparat, iar rândunica strălucea la gulerul ei.

Am dormit puțin.

A doua zi, banca a confirmat blocarea tuturor conturilor suspecte. După o săptămână, procurorul a început cercetarea. Artem a fost chemat de mai multe ori pentru declarații, iar Ludmila a încercat să susțină că totul fusese ideea lui Dorian.

Dar mesajele rămăseseră.

Și înregistrările.

Și documentele.

Eu nu am mai mers la tribunal decât atunci când era necesar. Nu am urmărit fiecare pas al anchetei. Am învățat că dreptatea nu trebuie privită ca o flacără care te încălzește. Uneori este doar o ușă care se închide, iar tu înțelegi că nu mai trebuie să te întorci.

Trei luni mai târziu, ne-am mutat într-un oraș mai mic, lângă dealuri. Casa nu mai avea camerele acelea pline de ecouri și promisiuni false. În fiecare dimineață deschideam ferestrele spre grădină, pregăteam sandvișurile copiilor și lucram câteva ore la atelierul de croitorie al unei prietene.

Zlata a început să picteze păsări.

Solomia a plantat lalele lângă gard.

Mark a învățat să cânte la chitară și nu a mai întrebat niciodată dacă Artem se va întoarce.

Într-o sâmbătă, primul zăpadă a acoperit treptele. Mark a intrat în bucătărie cu obrajii roșii.

— Mamă, dacă cineva spune că te iubește, dar încearcă să-ți ia casa, înseamnă că te iubește?

Am lăsat cana jos.

— Nu, dragul meu.

— Atunci de ce nu ne-am dat seama?

— Pentru că oamenii pot imita iubirea foarte bine. Dar nu pot imita la nesfârșit grija.

El s-a gândit puțin.

— Tu ai grijă de noi.

— Da.

— Și nu pleci?

L-am tras lângă mine.

— Nu plec nicăieri.

În luna următoare, am primit o scrisoare de la Artem. Nu era trimisă prin avocat. Plicul era alb, cu scrisul lui apăsat și înclinat.

Îmi cerea să ne întâlnim.

Spunea că îi pare rău, că fusese speriat, că mama lui îl împinsese, că nu voise cu adevărat să mă rănească.

La sfârșit scrisese: „Putem începe din nou.”

Am citit scrisoarea o singură dată.

Apoi i-am răspuns.

„Nu mai există nimic de început. Îți doresc să înveți să trăiești cu alegerile tale. Eu am învățat să trăiesc cu alegerile mele.”

Nu am scris mai mult.

Am pus scrisoarea într-un dosar și i-am cerut avocatului să o păstreze împreună cu restul actelor. Nu pentru că mă mai temeam de el, ci pentru că unele lucruri trebuie arhivate ca să nu te mai convingă nimeni că le-ai imaginat.

În acea seară, am ieșit în grădină cu cele trei suflete ale mele. Zăpada scârțâia sub pași. Zlata ținea un desen cu trei păsări, Solomia avea mâinile pline de pământ, iar Mark își acorda chitara lângă fereastră.

Am prins broșa de argint în formă de rândunică la gulerul hainei.

Metalul era rece, dar nu mai părea greu.

Ani întregi o purtasem ca pe amintirea unei pierderi. Acum o purtam ca pe dovada că unele iubiri rămân, chiar și după ce altele se destramă.

Din casă s-a auzit râsul copiilor.

Am închis ușa, am întors cheia și am privit rândunica strălucind în lumina din verandă.

De data aceasta, nu mai fugea nimeni.

Eu eram acasă.