PARTEA 4 — Am întrebat unde dispăruseră banii, iar soțul m-a izbit de oglindă — când am apăsat ceva în buzunar, zâmbetul soacrei a înghețat

PARTEA 4

…și am rămas cu telefonul lipit de ureche, incapabilă să scot un cuvânt.

Ilie mi-a citit imediat spaima de pe față.

— Cine a fost?

Am apăsat difuzorul, dar apelul se încheiase.

— Au spus că te au pe tine. La depozitul de pe strada Morii.

Ilie s-a uitat spre polițiști.

— Nu te miști de lângă mine.

— Au spus să vin singură.

— Tocmai de aceea nu vei merge singură.

Artem a început să râdă, dar râsul lui era uscat și gol.

— Vedeți? Asta face ea. Își inventează povești ca să pară victimă.

Ilie s-a întors spre el.

— Mai spune o dată.

— Nu te ameninț, băiete.

— Nu. Te rog să repeți ce ai spus, ca să se audă clar.

Artem a tăcut.

Galina și-a șters buzele cu un șervețel.

— Constantin, fă ceva.

— Ce să fac? a izbucnit el. Tu ai spus că transferul nu poate fi urmărit!

În cameră s-a lăsat o liniște grea.

Galina a înțeles prea târziu că se demascase singură.

Victor și-a închis mapa.

— Nu mai pot continua să vă reprezint. Din acest moment, orice discuție cu mine va fi înregistrată și predată anchetatorilor.

— Ești avocatul nostru! a strigat Constantin.

— Am fost. Până când am aflat că m-ați folosit ca să acoperiți falsuri.

Polițiștii i-au scos pe Artem și pe Constantin din casă pentru declarații. Galina a rămas în sufragerie, cu mâinile strânse în poală.

Când a trecut pe lângă mine, mi-a șoptit:

— Dacă mergi mai departe, vei distruge tot.

— Nu eu am distrus tot.

— O familie nu supraviețuiește fără secrete.

— Atunci nu era o familie. Era o înțelegere.

La depozitul de pe strada Morii nu am ajuns. Ilie a trimis locul către echipa lui, iar poliția a urmărit numărul apelului. În mai puțin de douăzeci de minute au găsit o femeie în mașina parcată lângă clădire.

Era contabila firmei, Oana Preda.

Nu îl avea pe Ilie. Îl avea în schimb pe telefonul ei, înregistrat într-un mesaj vocal, pe Constantin ordonându-i să scoată banii înainte ca anchetatorii să ridice actele.

Oana a mărturisit tot.

Galina falsificase împuternicirea. Artem găsise datele mele personale în dosarul de credit al firmei. Constantin mutase banii prin conturi intermediare. Iar cei trei hotărâseră să mă facă vinovată dacă cineva descoperea lipsurile.

Când am auzit mărturia, nu am simțit triumf.

Am simțit oboseală.

O oboseală atât de adâncă încât mi-am dorit doar un pat curat și o ușă care să se închidă în urma mea.

În aceeași seară, la secție, Artem a cerut să vorbească cu mine.

— Cinci minute, a spus el.

Ilie a rămas lângă ușă.

— Dacă nu vrei, pleci imediat.

Am intrat.

Artem stătea pe un scaun metalic. Fără ceas, fără telefon, fără zâmbetul acela sigur cu care mă întâmpina după fiecare ceartă.

— Nu trebuia să se ajungă aici, a spus.

— Ai dreptate.

— Puteam rezolva între noi.

— Ai avut șase ani.

El a coborât privirea.

— Tu nu înțelegi presiunea în care eram.

Am pus telefonul pe masă și am pornit înregistrarea.

Vocea lui s-a auzit din nou, clară, fără nicio distorsiune:

— Dacă mai întrebi de conturi, te las fără casă și fără copil.

Artem a ridicat capul.

A ascultat până la capăt.

Apoi a șoptit:

— Eu am spus asta?

— Da.

— Nu suna așa.

— Așa sunai pentru mine.

A fost prima dată când l-am văzut auzindu-se din afară. Nu ca soțul obosit, nu ca omul presat de afaceri, ci ca bărbatul care își amenința soția și era convins că iubirea ei îl va proteja.

A început să plângă.

Nu m-am apropiat.

— Te rog, Mariana. Spune-le că ai exagerat.

— Nu pot salva un om de consecințele propriilor alegeri.

— M-ai iubit.

— Da. Dar iubirea nu este un alibi.

În lunile care au urmat, ancheta a scos la iveală fiecare transfer. Banii au fost recuperați treptat. Apartamentul meu a fost eliberat de orice pretenție falsă. Firma Șevciukilor s-a prăbușit, iar familia a trebuit să răspundă pentru fraudă, fals și violență.

Nu am mers la fiecare audiere. Nu am vrut să-mi petrec viața privind aceeași familie cum se destramă. Am depus declarațiile, am oferit înregistrarea și am lăsat legea să-și facă treaba.

Galina a încercat de două ori să mă sune.

Prima dată a plâns.

A doua oară a spus că era și vina mea pentru că îl provocasem.

A treia oară, numărul ei nu mai putea ajunge la mine.

La trei săptămâni după incident, m-am întors singură în casa în care locuisem cu Artem. O parte din mobilă fusese ridicată ca probă, iar camerele păreau mai mari fără hainele și dosarele lor.

În baie, oglinda fusese dată jos.

Pe podea rămăsese o singură bucățică de sticlă, prinsă sub piciorul dulapului. Am scos-o cu grijă și am învelit-o într-o batistă.

Pe raft era încă prosopul meu mic, cu marginea brodată în formă de frunze galbene. Îl cumpărasem în prima săptămână după nuntă. Artem spusese că era prea vesel pentru casa lui.

L-am luat.

De data aceasta, nimeni nu mi-a spus să șterg sângele altcuiva.

Mi-am vândut partea din casă și m-am mutat într-un apartament mic, la Brașov. Avea ferestre spre un parc și o bucătărie în care încăpeau doar două scaune.

Mi-a plăcut imediat.

În fiecare dimineață, lucram la o firmă de contabilitate și verificam documente pentru oameni care nu aveau familii puternice în spate. Îmi plăcea să găsesc numărul care nu se potrivea, semnătura care tremura, suma ascunsă într-un colț.

Seara, Ilie venea uneori cu pâine caldă.

— Ai pus iar lanțul de două ori? mă întreba.

— Da.

— Și alarma?

— În sertar.

— Bun.

Nu mă mai certa că sunt speriată. Știa că vindecarea nu arată ca în filme. Uneori însemna doar să dormi patru ore fără să tresari la fiecare zgomot.

În prima săptămână de iarnă, am primit un desen de la fiica vecinei mele, o fetiță pe nume Mara. Îmi desenase o casă galbenă, cu o ușă roșie și o femeie în fața ei.

— De ce nu e nimeni înăuntru? am întrebat-o.

Mara a ridicat din umeri.

— Pentru că doamna poate intra când vrea și poate pleca atunci când vrea.

Am lipit desenul pe frigider.

Într-o seară de februarie, Artem mi-a trimis un ultim mesaj.

Sunt liber. Vreau să vorbim. Nu am fost un monstru. Am avut nevoie de tine.

Am citit mesajul de două ori.

Apoi i-am răspuns:

Nu mai sunt locul în care să-ți lași vina.

L-am blocat.

Nu am simțit bucurie. Doar liniște.

Câteva zile mai târziu, am mers la mama. Pe drum a început să ningă, iar fulgii se topeau pe geamul autobuzului ca niște puncte de lumină.

Mama m-a întrebat dacă mai visez baia.

— Uneori, i-am spus.

— Și ce faci atunci?

— Mă trezesc. Aprind lumina. Verific ușa. Apoi îmi fac ceai.

— Ce fel de ceai?

— Mentă.

Mama a zâmbit.

— Nu-ți plăcea înainte.

— Înainte făceam multe lucruri care nu-mi plăceau.

Am râs amândouă, încet.

În sertarul biroului păstrez încă dispozitivul mic cu margine roșie. Nu îl mai port din frică. Îl țin ca pe o dovadă că, într-o zi, am ales să rămân în viață și să cer ajutor.

Lângă el este bucățica de oglindă învelită în batista cu frunze galbene.

Uneori o scot și o privesc. Nu mai văd în ea femeia care stătea pe gresie, cu sângele curgându-i pe obraz.

Văd o femeie care a supraviețuit unei case ce îi cerea să dispară.

Într-o dimineață, am deschis fereastra. Primul strat de zăpadă acoperea parcul, iar orașul era atât de liniștit încât îmi auzeam respirația.

Am pus batista pe pervaz și am așezat bucățica de oglindă peste ea.

Lumina s-a frânt în sticlă.

De data aceasta, nu m-a durut.

Oglinda nu mă mai ținea captivă.