La a patra cină la socrii mei, m-am prefăcut adormită, iar vocea din cameră l-a făcut pe Andrei să înghețe

Când am deschis ochii în camera de oaspeți, soțul meu ținea mâna pe geanta mea și zâmbea ca și cum nimic nu se întâmplase.

Era duminică, aproape ora zece seara, iar lumina galbenă de pe hol intra prin ușa întredeschisă și tăia podeaua în două. M-am prefăcut că respir greu, cu pleoapele lipite. În geantă, între portofel și trusa de farduri, micul aparat de înregistrare continua să lucreze.

— A adormit? a întrebat o voce de femeie din prag.

Am recunoscut parfumul înainte să aud pașii. Era mirosul dulce-amărui al cremei de mâini pe care soacra mea o folosea de fiecare dată când punea masa.

— Da, mamă, a răspuns Andrei. Mai așteptăm puțin.

De patru luni, în fiecare primă duminică, îmi pierdeam cunoștința după cină. De fiecare dată, mă trezeam după ore întregi cu câte ceva schimbat: două nasturi prinși în alte găici, ruj întins până la obraz, cercei lipsă și telefonul mutat din buzunar în geantă.

Andrei avea mereu aceeași explicație.

— Ai muncit prea mult. Probabil ți-a scăzut glicemia.

Eu eram auditor într-o firmă financiară din oraș și știam să caut nereguli în cifre până când adevărul ieșea la suprafață. Dar când era vorba despre propria mea casă, îmi găseam singură scuze.

În seara aceea, la ora opt și un sfert, Nicolae îmi umpluse farfuria fără să mă întrebe.

— Ești prea slabă, Natalia. Mai mănâncă puțin.

Avea pe deget un inel lat de argint, zgâriat pe margine. Îl purta de când îl cunoscusem și îl lovea mereu de marginea farfuriei când era nerăbdător.

Elena adusese orez cu ciuperci și sos de vin. Fostă profesoară de chimie, nu gătea niciodată fără să explice ce ingrediente folosise. În seara aceea însă nu a spus nimic. Doar s-a uitat la mine prea mult.

După zece minute, camera a început să se încline.

— Andrei, nu mă simt bine.

— Iar? a murmurat el.

— Mi se înmoaie picioarele.

M-a prins de cot și m-a ridicat. Degetele lui au strâns atât de tare, încât am simțit unghiile prin mânecă.

— Nu face scenarii, iubito. Te duc să te întinzi.

Înainte să intrăm în cameră, am văzut geanta lângă scaun. Aparatul era acolo. Bateria clipea prin materialul subțire.

M-am lăsat pe pat și am închis ochii. Nu dormeam. Număram secundele, cu inima izbindu-mi coastele.

Una.

Două.

La șapte secunde, salteaua s-a lăsat lângă mine. Cineva se aplecase.

— Dacă după cină te prăbușești iar, să nu spui că în casa asta se întâmplă ceva ciudat, a râs Andrei.

Am simțit aerul cald al respirației lui lângă obraz. Apoi un miros puternic de alcool și ceva metalic, asemănător cu dezinfectantul.

— Nu te mișca, a spus femeia din prag. Lasă-l să termine.

Mi s-a răcit tot corpul.

Elena.

Mâna lui Andrei s-a apropiat de gulerul bluzei mele. Mi-am înfipt unghiile în palmă ca să nu tresar. În mintea mea, cele trei seri pierdute s-au legat într-o singură imagine: nasturii, rujul, telefonul și orele care dispăreau.

— Ai găsit ceva? a întrebat Elena.

— Încă nu. Dar azi trebuie să verificăm și geanta.

În clipa aceea, clanța s-a mișcat încet. Andrei s-a întors spre ușă, iar mâna lui a început să caute fermoarul genții mele…

PARTEA 2

…Degetele lui au atins fermoarul, iar eu am simțit cum unghiile îmi intră în piele. M-am forțat să rămân nemișcată.

— Mai încet, Andrei, a șoptit Elena. Dacă se trezește, îi spui că i s-a făcut rău.

— Mereu spun asta.

— Atunci spune-o mai convingător.

Fermoarul s-a deschis cu un sunet scurt. Geanta mea era la mai puțin de un metru de capul meu. Aparatul înregistra fiecare respirație, fiecare mișcare de material.

— Portofelul, a spus Elena.

— L-am verificat data trecută.

— Nu portofelul. Compartimentul interior.

Mi-am simțit stomacul strângându-se. În acel compartiment țineam un carnețel negru cu observații despre proiectele firmei lui Nicolae. Nu era nimic confidențial încă, dar cifrele nu se potriveau. Trei societăți cumpărau aceleași terenuri, prin intermediari diferiți, iar banii treceau printr-o fundație care avea legături cu firma de construcții unde lucra Andrei.

Cu două zile înainte, îi spusesem soțului meu că urma să cer documentele originale.

— Nu te băga în proiectele tatălui meu, îmi răspunsese el.

O spusese râzând, dar râsul îi murise repede.

Acum auzeam foi răsfoite.

— Nu e aici, a murmurat Andrei.

— Atunci caută în telefon.

— Parola nu o știu.

— Știi cum se uită la tine când doarme. De trei luni o urmărești. Nu te preface că nu poți.

Am simțit o greață care nu mai avea legătură cu medicamentul. Nu doar mă adormiseră. Mă studiaseră.

Andrei a făcut un pas spre pat.

— Natalia, iubito? a spus el tare, prefăcându-se îngrijorat.

Am continuat să respir rar.

— Vezi? E dusă complet, a șoptit Elena.

— Nu-mi place.

— Ție nu-ți place nimic când trebuie să iei o decizie.

A urmat o tăcere. Apoi Elena a rostit fraza care mi-a tăiat respirația.

— Dacă găsește legătura dintre terenuri și plățile către fundație, nu doar Nicolae va cădea. Vei merge și tu cu el.

Andrei a lovit cu pumnul în dulap. O vază de ceramică a vibrat pe poliță.

— Am făcut ce mi-a cerut tata. Atât.

— Ai semnat transferurile.

— Pentru că mi-ai spus că sunt legale!

— Nu ridica vocea.

Aproape patru ani am crezut că Elena era cea mai liniștită persoană din familie. Vorbea rar, planta busuioc pe pervaz și îmi trimitea rețete în fiecare joi. Acum glasul ei era rece, exact și lipsit de orice urmă de remușcare.

A scos ceva din buzunar. Am auzit un clinchet de sticlă.

— Încă o doză și mâine nu-și va aminti nimic, a spus ea.

— Ajunge. Ai promis că nu-i faci rău.

— Nu-i fac rău. O ajutăm să tacă.

Am deschis ochii cât să văd prin gene. Elena ținea un flacon mic, cu etichetă albă, iar Andrei ținea telefonul meu în palmă. Pe ecran se aprinsese lumina rece a aplicației de mesaje.

— Trimite fotografia, a spus Elena.

— Cui?

— Celui care așteaptă dovada că soția ta e instabilă.

Inima mi-a bătut atât de tare, încât am fost sigură că o aud amândoi.

Andrei a ridicat telefonul și a făcut o fotografie. Blitzul mi-a lovit pleoapele.

În acel moment, aparatul din geantă a scos un bâzâit scurt. Bateria se terminase.

Elena s-a întors brusc.

— Ce a fost asta?

M-am ridicat dintr-o dată, cu capul greu și genunchii nesiguri.

— Nu știu, am spus.

Andrei a albit la față.

— Natalia, stai jos.

— De ce îmi țineai telefonul?

— Ai leșinat.

— Și de ce ai fotografiat-o? a întrebat Elena.

Cuvintele au ieșit înainte să-mi dau seama că nu mai puteam juca.

Elena a scăpat flaconul. Sticla s-a rostogolit sub pat, lovindu-se de piciorul metalic.

— Ai fost trează? a șoptit Andrei.

— Din primul minut.

A făcut un pas spre mine, dar m-am lipit de perete.

— Dă-mi geanta, Natalia.

— Nu.

— Nu înțelegi în ce te bagi.

— Ba da. În sfârșit înțeleg.

Elena a închis ușa cu cheia. Sunetul acela mic mi-a spus că nu voiau să mă lase să plec.

Andrei s-a apropiat, iar eu am simțit în buzunar marginea dură a celui de-al doilea aparat pe care îl ascunsesem în căptușeala hainei. Primul fusese doar momeala.

— Deschide ușa, am spus.

— Nu înainte să-mi spui unde ai pus copiile, a răspuns Elena.

Și atunci am înțeles că ei nu se temeau de ce auzisem în seara aceea, ci de ceea ce găsisem în lunile dinainte. Însă, înainte să pot răspunde, telefonul lui Andrei a început să sune, iar pe ecran a apărut numele unei persoane pe care nu o mai văzusem de unsprezece ani…

PARTEA 3

…Pe ecranul telefonului scria: „Mihai Popescu”.

Numele fratelui meu.

Mihai murise într-un accident de mașină cu unsprezece ani în urmă, când eu aveam șaisprezece ani. Andrei știa asta. Fusese lângă mine la înmormântare și mă ținuse de mână în timp ce mama mea nu se putea opri din plâns.

Telefonul a continuat să sune.

Andrei nu răspundea. Elena se uita când la el, când la mine.

— Nu poate fi el, am spus.

— Nu răspunde, a ordonat Elena.

— Cine este? am întrebat.

— Un număr fals, a zis Andrei.

— Atunci de ce e salvat cu numele fratelui meu?

A treia sonerie s-a oprit. Imediat a venit un mesaj. Andrei a încercat să ascundă ecranul, dar am văzut cuvintele: „Dacă nu trimiți dosarul până la miezul nopții, merg direct la poliție”.

— Ce dosar? am întrebat.

Elena a făcut un pas spre mine.

— Natalia, ascultă-mă. Nu ai înțeles contextul.

— Am înțeles că m-ați drogat.

— Nu te-am drogat.

— Am înregistrarea.

Am scos al doilea aparat din căptușeala hainei și l-am ridicat între noi. Luminița lui roșie încă pâlpâia.

Andrei a încremenit.

— Ai avut două?

— Una pentru voi. Una pentru mine.

Elena și-a dus mâna la gât. Pielea i s-a albit sub degete.

Am apăsat butonul. Vocea ei umplu camera.

— Dacă găsește legătura dintre terenuri și plățile către fundație, nu doar Nicolae va cădea. Vei merge și tu cu el.

Apoi vocea lui Andrei.

— Am făcut ce mi-a cerut tata. Atât.

El a închis ochii.

— Oprește asta.

— Nu.

Înregistrarea a continuat până la replica despre încă o doză, apoi până la momentul în care el îmi făcuse fotografia. Nimeni nu mai respira normal.

— De ce? am întrebat. De ce mi-ați făcut asta?

Andrei a ridicat privirea. Pentru prima dată în trei ani, nu mai încerca să pară soțul blând și obosit.

— Tatăl meu a folosit firma ta ca să verifice dacă cineva îl urmărește. Tu ai găsit transferurile. Aveam nevoie de timp.

— Iar fotografiile?

Elena a răspuns în locul lui.

— Ca să pari instabilă. Dacă depuneai plângere, am fi spus că ai halucinații și că te-ai rănit singură.

Am simțit frig în palme.

— Cine este Mihai?

Andrei a privit telefonul. Mesajul următor tocmai sosise.

„Natalia, sunt viu. Și am originalele pe care le cauți.”

Am citit de două ori.

Mihai era viu.

Fratele meu nu murise în accident. Nicolae îl făcuse să dispară după ce Mihai descoperise prima schemă cu terenurile. Mama mea primise o scrisoare falsă, iar eu fusesem lăsată să cred că îmi pierdusem fratele.

— Unde este? am întrebat.

— Nu știu, a spus Andrei.

Dar telefonul îi vibra încă în palmă.

De data aceasta, apelul venea de la Mihai.

Am luat telefonul înainte ca Andrei să-l poată opri.

— Alo?

La celălalt capăt s-a auzit o respirație tremurată.

— Natalia, nu veni singură. Tatăl lui Andrei știe că am vorbit cu tine. Și tocmai a trimis pe cineva la apartamentul vostru…

Ușa camerei de oaspeți s-a zguduit sub o lovitură.

— Deschide! a strigat Nicolae de pe hol.

Andrei s-a întors spre tatăl său, iar fața i s-a golit de sânge.

— Ce ai făcut, tată?

A doua lovitură a fost mai puternică.

În buzunarul meu, telefonul vibra cu un alt mesaj de la Mihai: „Nu-i lăsa să ia cutia metalică din dulapul tău. Acolo este dovada că accidentul meu a fost înscenat…”