PARTEA 4 — Toate femeile îl respingeau pe șeful clanului din cauza staturii lui, dar când l-am atins în public, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

…și atunci Radomir mi-a prins brațul cu mâna sănătoasă.

Nu tare.

Doar cât să mă oprească.

— Nu mergi singură, a spus.

— Dacă mergem toți, o să știe.

— Să știe.

Pe coridorul luminat de lanterne, procurorul a ridicat vocea.

— Nimeni nu pleacă nicăieri fără protecție.

Radomir s-a întors spre el.

— Dacă Rudenko o are pe cineva aproape, nu va aștepta procedurile dumneavoastră.

— Iar dacă intrați în depozit fără autorizație, îmi distrugeți cazul.

— Cazul dumneavoastră nu este familia mea.

— În această noapte, este și cazul dumneavoastră.

Radomir a rămas nemișcat. Părea gata să-l împingă pe procuror la o parte, dar eu i-am pus mâna pe piept.

— Nu îi dați lui Rudenko exact reacția pe care o dorește.

S-a uitat la palma mea.

— Mereu mă opriți când vreau să vă protejez.

— Nu. Vă opresc când vă transformați în arma altcuiva.

Procurorul a chemat o echipă tactică. Maxim a sunat trei oameni, apoi a închis imediat.

— Nimeni nu răspunde, a spus. Rudenko le-a tăiat comunicațiile.

Iulia, încă pe targă, a încercat să se ridice.

— Vreau să vin.

— Nu, am spus.

— Este viața mea.

— Tocmai de aceea rămâi aici.

Radomir s-a apropiat de ea și i-a așezat medalionul de argint în palmă.

— Ține-l.

— Este al tău.

— Tata mi l-a dat înainte să moară. Mi-a spus că trebuie să-mi amintesc cine sunt când toți ceilalți îmi spun ce să devin.

Iulia a închis degetele peste metal.

— Întoarce-te după el.

Radomir a privit-o mult timp.

— Mă întorc după amândouă.

La douăzeci și cinci de minute după miezul nopții, am ajuns la depozitul vechi de lângă râu. Ploaia bătea în tabla acoperișului, iar mirosul de ulei ars și lemn umed îmi aducea aminte de spitalele de campanie.

Echipa tactică s-a răspândit fără zgomot. Eu și Radomir am intrat printr-o ușă laterală.

— Dacă aud un foc de armă, te ghemuiești, mi-a spus.

— Dacă aud un foc de armă, caut sursa.

— Tatiana.

— Sunt asistentă medicală de luptă. Nu am devenit brusc decorativă doar pentru că dumneavoastră sunteți mai înalt.

Aproape că a zâmbit.

Apoi am auzit vocea lui Rudenko.

— Iată cuplul de salvatori.

Era pe pasarela metalică, cu Iulia lângă el. Nu știam când o luaseră din clinică. Un pistol îi apăsa tâmpla.

Radomir a făcut un pas.

— Las-o.

— Nu tu dai ordine acum.

— Ai încercat să-mi omori sora.

— Am încercat să cumpăr o afacere. Tu ai făcut totul dramatic.

Iulia îl privea fără să clipească.

— Ai trimis un om să tragă în mine.

— Am trimis un om să creeze o situație. Fratele tău a ales să se pună în fața glonțului.

— Și ai crezut că îl vei face să pară vinovat.

— Știam că va reacționa.

Rudenko a râs, dar sunetul i s-a frânt când difuzoarele depozitului s-au aprins.

Vocea lui se auzea din înregistrarea capturată de avocat.

„Dacă Iulia semnează, totul se termină. Dacă nu, tragi în fată. El se va pune în fața ei.”

Rudenko a încremenit.

Vocea lui, în propriile cuvinte.

Pentru prima dată, l-am văzut ascultându-se din afară. Fața i s-a prăbușit înainte să apuce să mintă.

— Opriți asta! a strigat.

— Nu pot, am spus. Ați spus-o dumneavoastră.

Iulia i-a lovit mâna. Pistolul s-a ridicat o fracțiune de secundă. Radomir a urcat scările, iar echipa tactică a năvălit din două părți.

Rudenko a fost imobilizat înainte să tragă.

Radomir a ajuns la Iulia și a tras-o în brațele lui. Ea plângea cu fața lipită de cămașa lui însângerată.

— Ai venit, a șoptit.

— Ți-am promis.

Eu am rămas lângă balustradă, cu genunchii moi și cu telefonul încă strâns în mână.

Rudenko a fost dus pe lângă mine. S-a oprit.

— Știi că nu se termină aici, Tatiana. Secretul tău va ieși la iveală.

— Poate.

— Toată lumea va afla de soldatul pe care nu l-ai putut salva.

Am simțit cum trecutul îmi apasă coastele.

Radomir s-a întors spre el.

— Nu mai rosti numele ei.

— Altfel ce faci?

Radomir a privit spre polițiști.

— Nimic. Tocmai asta nu înțelegi. De data aceasta nu mai aleg eu pedeapsa.

Rudenko a fost scos din depozit.

Nu am simțit bucurie.

Doar oboseală.

În dimineața următoare, la clinică, procurorul ne-a spus că înregistrarea fusese confirmată, șoferul recunoscuse totul, iar documentele din testament împiedicau transferul fundației. Rudenko urma să fie judecat pentru tentativă de omor, răpire și fraudă.

Maxim a intrat în salon cu două telefoane în fiecare mână.

— Toți oamenii lui cer instrucțiuni.

Radomir stătea pe marginea patului, cu fața încă palidă.

— Spune-le că nu mai lucrează pentru mine.

Maxim a clipit.

— Șefule?

— Fundația nu mai este o fortăreață. Iulia va conduce consiliul. Cine rămâne pentru bani pleacă azi.

— Și eu?

— Tu rămâi dacă poți învăța să nu tragi primul.

Maxim a zâmbit pentru prima dată fără teamă.

— O să încerc.

În aceeași după-amiază, procurorul ne-a pus să ascultăm întreaga înregistrare într-o cameră de audiere. Rudenko era în cealaltă încăpere, despărțit de noi printr-un geam.

Când vocea lui a spus „tragi în fată”, a închis ochii.

Când vocea lui a spus „fratele ei se va pune în fața glonțului”, a început să tremure.

— Nu este corect, a murmurat.

Procurorul l-a auzit prin difuzor.

— Este exact ceea ce ați spus.

Rudenko s-a uitat la propriile mâini încătușate.

— Nu suna așa când am spus-o.

— Așa sună când ceilalți trebuie să trăiască după cuvintele dumneavoastră, am răspuns.

După ce l-au dus, Radomir m-a găsit în camera goală unde îmi lăsasem geanta. Pe scaun era singurul obiect pe care îl purtam mereu: ceasul meu vechi de campanie, cu cureaua de pânză și capacul zgâriat de schije.

Îl primisem de la fratele meu înainte de ultima misiune. El nu se mai întorsese. Eu mă întorsesem, dar nu reușisem să-i opresc sângerarea.

Rudenko găsise rana și încercase să o transforme în lanț.

Radomir nu a întrebat imediat.

A stat lângă ușă, uriaș și tăcut.

— Nu trebuie să-mi povestești, a spus.

— Știu.

— Dar dacă vrei să o faci, rămân.

M-am așezat și am luat ceasul în palmă.

— Avea douăzeci și unu de ani. Eu aveam douăzeci și trei. Am apăsat rana timp de unsprezece minute. La final, ceasul s-a oprit.

— Și tu ai continuat să mergi.

— Uneori asta nu este același lucru cu a trăi.

Radomir s-a așezat lângă mine. Scaunul a scârțâit sub greutatea lui.

— Când m-ai atins în fața clinicii, am crezut că îți este milă.

— Nu mi-a fost.

— Ce a fost atunci?

Am privit ceasul.

— Alegere.

A tăcut.

— Și acum?

— Acum aleg să nu mai plec doar pentru că oamenii periculoși cred că totul li se cuvine.

El a întins mâna, dar s-a oprit înainte să mă atingă.

Am zâmbit și i-am prins degetele.

De data aceasta, în jurul nostru nu era nimeni care să-și pună mâna pe armă.

Trei luni mai târziu, fundația Iuliei își deschisese din nou porțile. În fiecare dimineață, lucram într-un cabinet mic de la etajul întâi, unde tratam oameni care nu-și permiteau clinici luxoase.

Radomir nu mai purta paznici în jurul lui.

Purta aceeași statură, aceeași voce joasă și aceeași cicatrice sub coastă, dar nu mai intra într-o cameră ca și cum trebuia să o cucerească.

Într-o sâmbătă, un băiețel pe nume Pavel mi-a desenat pe o foaie o ambulanță roșie, un bărbat foarte înalt și o femeie cu un ceas mare la mână.

— Ce face ceasul? l-am întrebat.

— Îi spune uriașului când să se oprească, a răspuns el.

Radomir, care reparase un raft lângă fereastră, a râs încet.

Afară cădea prima zăpadă.

Iulia conducea fundația și își plătea singură avocații. Maxim învăța să vorbească înainte să amenințe. Iar eu nu mai tresăream la fiecare motocicletă care încetinea lângă trotuar.

Într-o seară, am găsit un mesaj de la Rudenko, trimis prin avocat.

„Retrage mărturia și îți pot reda viața de dinainte.”

Am citit de două ori.

Apoi i-am răspuns:

„Viața de dinainte nu mai este casa mea.”

Am șters mesajul și am închis telefonul.

Radomir stătea pe balcon, cu o cană de ceai în mâini. Nu mă întrebase ce scria. Învățase că unele uși se închid mai bine fără spectatori.

M-am apropiat și mi-am lăsat ceasul pe balustradă. Capacul zgâriat a prins lumina zăpezii, iar mecanismul, reparat de un ceasornicar din cartier, a început să ticăie.

Pentru prima dată după ani, sunetul nu mi-a amintit de moarte.

Mi-a amintit că timpul merge mai departe.