Toate femeile îl respingeau pe șeful clanului din cauza staturii lui, dar când l-am atins în public, zâmbetul lui a dispărut

Am văzut cum glonțul a spart geamul fundației chiar în clipa în care fratele lui Radomir Grițenko a început să strige după ajutor.

Ploaia transformase strada din fața sălii de binefacere într-o oglindă neagră. Luminile ambulanțelor se rostogoleau peste ferestrele sparte, smochinguri ude și balustrade de catifea răsturnate. Mirosea a asfalt ud, praf de pușcă, parfum scump și sânge.

În mijlocul haosului, Radomir stătea în picioare.

Era uriaș. Aproape doi metri, cu umeri atât de lați încât ambulanța din spatele lui părea îngustă. Cămașa albă îi era ruptă la coastă, iar sângele i se întindea încet pe material.

Dar el nu se uita la rană.

Se uita la sora lui, Iulia, care stătea sprijinită de portiera unei mașini negre.

— Mai întâi ea, a spus Radomir.

— Sunt bine, Radо, a răspuns Iulia, cu vocea tremurândă.

— Verificați-o.

Doi bărbați s-au repezit spre ea, dar am trecut printre ei cu geanta mea de traumatologie în mână.

— Toată lumea se oprește.

Unul dintre paznici mi-a blocat drumul cu antebrațul. Cealaltă mână îi plutea deasupra sacoului.

Am privit mâna aceea.

— Dacă scoți arma în zona mea de tratament, plec.

Bărbatul a încremenit.

Am arătat spre Radomir.

— Iar șeful vostru va explica de ce a lăsat un om să sângereze printr-o cămașă care costă mai mult decât salariul vostru lunar.

Iuliei i-a scăpat un râs scurt, aproape speriat. Radomir m-a privit două secunde, apoi a ridicat bărbia.

— Maxim, dă-te la o parte.

Paznicul s-a retras.

M-am oprit în fața lui Radomir și am privit sângele, nu chipul lui.

— Stați jos.

În jurul nostru s-a lăsat o liniște grea. Oamenii aceia nu erau obișnuiți ca cineva să-i poruncească.

— Știți cine sunt? m-a întrebat el.

Am scos foarfeca medicală.

— În momentul acesta, aproximativ o sută treizeci de kilograme de pacient care îmi complică tura.

Iulia și-a dus mâna la gură. Maxim a făcut un pas înainte, indignat. Radomir însă s-a așezat pe treapta ambulanței.

I-am tăiat cămașa. Sub degetele mele, mușchii lui erau tari ca piatra, dar el își ținea trupul nemișcat, de parcă se temea să nu mă atingă.

— Rana pare străpunsă, am spus. Ați avut noroc.

— Nu cred în noroc.

— Atunci credeți în anatomie.

Mâna lui mi-a prins încheietura. Nu m-a strâns, dar toți oamenii din jur și-au schimbat poziția.

Am ridicat ochii.

— Dacă vreți să mă opriți, opriți-mă. Dacă nu, dați-mi drumul.

Degetele lui s-au desfăcut.

— Alegere bună.

— Vorbiți așa cu toți bărbații periculoși?

— Doar cu cei care îmi sângerează pe pantofi.

Am apăsat tifonul pe rană. Maxilarul lui s-a încordat.

— Mergeți la spital, i-am spus.

— Mai întâi sora mea.

— Ea este stabilă. Pentru ea e mai important să vă vadă viu decât să le arătați oamenilor dumneavoastră că puteți sta în picioare.

Asta l-a lovit mai tare decât glonțul. S-a uitat la Iulia și, după o clipă, a dat din cap.

În ambulanță, Radomir a încercat să dea ordine la telefon. I l-am luat din mână.

— Îmi întrerupeți monitorul.

— Am probleme de rezolvat.

— Aveți pierderi de sânge.

Ambulanța a sărit peste o groapă. M-am sprijinit cu palma de pieptul lui ca să nu cad. El a încetat să respire.

— Ce este? am întrebat.

— Nimic.

La clinica privată, șase oameni ne așteptau la intrare.

— Nu intră toți, am spus.

Maxim a ridicat sprânceana.

— Nu dumneavoastră decideți.

— În zona mea de tratament, eu decid.

Radomir s-a uitat la mine, apoi la oamenii lui.

— Doi rămân.

Când am vrut să intru, el m-a strigat.

— Doamnă Vovk.

M-am întors. Pentru prima dată în acea noapte, cel mai temut bărbat din oraș părea nesigur.

— De ce nu v-a fost teamă să mă atingeți?

Am deschis gura, dar telefonul lui Maxim a sunat. A ascultat câteva secunde, iar chipul i s-a golit de culoare.

— Șefule, trăgătorul nu țintea spre dumneavoastră.

Radomir s-a ridicat.

— Repetă.

— Țintea spre Iulia. Dumneavoastră v-ați aruncat în fața ei.

Din ușile clinicii a apărut avocatul familiei, cu o mapă prinsă la piept. S-a uitat la Radomir și a spus:

— Este vorba despre testamentul tatălui dumneavoastră.

Apoi i-a întins primul document. Radomir a coborât ochii spre numele de pe pagină, iar mâna avocatului a început să deschidă următorul dosar…

PARTEA 2

…iar eu am observat că hârtia nu tremura din cauza ploii. Tremura mâna avocatului.

Eram în holul clinicii, la ora douăzeci și trei și patruzeci de minute. Pe podeaua lucioasă se adunase apă sub pantofii noștri, iar mirosul de dezinfectant se amesteca cu cel metalic al sângelui de pe bandajul lui Radomir.

— Spune-mi numele, a cerut el.

Avocatul a închis mapa pe jumătate.

— Anton Rudenko.

Iulia a scos un sunet scurt și s-a prins de marginea tărgii.

— Nu.

— Cine este? am întrebat.

Radomir nu și-a desprins privirea de pe ea.

— Partenerul care a plătit jumătate din fundație. Și omul care stătea la masa mea în seara asta.

— El a trimis trăgătorul? a întrebat Maxim.

— Nu avem încă dovada, a spus avocatul. Avem doar traseul mașinii, lista invitaților și filmarea de la intrarea pentru personal.

— Atunci de ce ați venit cu testamentul? am întrebat.

Avocatul m-a privit pentru prima dată cu atenție.

— Pentru că atacul și testamentul sunt legate.

Radomir s-a întors spre el.

— Vorbește clar.

— Tatăl dumneavoastră a lăsat Iuliei dreptul de a bloca orice vânzare a fundației către partenerii familiei. Dacă ea moare sau semnează renunțarea, controlul trece automat unui consiliu format din trei oameni. Unul dintre ei este Rudenko.

Iulia a început să plângă fără zgomot. O picătură i-a coborât de pe bărbie pe cearșaful alb.

— M-am gândit că, dacă semnez, te vor lăsa în pace, i-a spus ea lui Radomir.

El a îngenuncheat lângă targă, deși rana îl făcea să se miște greu.

— Cine ți-a cerut să semnezi?

— Anton. A venit la mine acum trei zile.

— Și nu mi-ai spus?

— Pentru că de fiecare dată când cineva se apropie de tine, dispare sau ajunge la spital. Nu mai voiam să fiu încă o problemă pe care o rezolvi cu oamenii tăi.

Radomir a închis ochii. În lumina rece a holului, fața lui părea mai obosită decât mare.

Am observat că purta la gât un mic medalion de argint, zgâriat în formă de cruce. Îl ținea între degete ori de câte ori Iulia vorbea. Nu se potrivea cu ceasul scump și cu hainele impecabile. Era singurul obiect care părea vechi.

— Trebuie să fie operat, am spus.

— Nu plec, a răspuns el.

— Nu v-am întrebat dacă plecați.

— Doamnă Vovk…

— Dacă vă prăbușiți, nu o protejați pe nimeni.

Maxim a ascuns un zâmbet, dar Radomir l-a văzut.

— Ce este atât de amuzant?

— Nimic, șefule.

— Atunci nu zâmbi.

L-am împins spre sala de tratament. Înainte să treacă pragul, mi-a prins din nou mâna. De data aceasta, atingerea lui a fost atât de ușoară încât aproape am crezut că mi-am imaginat-o.

— Nu mă tratați din milă, a spus.

L-am privit.

— Nu vă tratez din milă. Vă tratez pentru că sunteți rănit.

— Toate femeile spun că nu se tem de mine. Apoi mă privesc ca pe un monstru.

— Poate că problema nu este statura dumneavoastră.

— Atunci care este?

— Faptul că ați învățat să așteptați respingerea înainte ca cineva să vă atingă.

Pentru o secundă, chipul lui a devenit gol. Apoi asistenta m-a chemat, iar ușa s-a închis între noi.

Operația a durat patruzeci de minute. Când am ieșit, Iulia stătea singură pe un scaun, iar Maxim vorbea în șoaptă la telefon.

— Avocatul a găsit ceva? am întrebat.

— Filmarea completă, a spus Maxim. Dar nu vrea să o arate decât după ce vine notarul.

— De ce?

— Pentru că înregistrarea surprinde și o conversație de dinaintea atacului.

Ușa s-a deschis. Radomir a apărut palid, cu un bandaj gros sub cămașă.

— Cine vorbește în filmare?

Maxim a coborât telefonul.

— Dumneavoastră.

Radomir a făcut un pas spre el.

— Despre ce?

Maxim s-a uitat la mine, apoi la Iulia.

— Despre faptul că, dacă vi se întâmplă ceva, fundația nu trebuie să ajungă la Rudenko.

În acel moment, luminile clinicii s-au stins.

Un zgomot surd a lovit ușa de la capătul coridorului. Cineva a strigat. Iulia s-a ridicat speriată, iar Radomir a încercat să se pună în fața ei.

Am auzit pași alergând.

Apoi telefonul avocatului a vibrat. Pe ecran apăruse un mesaj de la un număr necunoscut: „Dacă deschideți mapa, următoarea împușcătură nu va rata ținta.”

Avocatul a ridicat încet capacul dosarului, iar în întuneric degetele lui au atins un plic sigilat…

PARTEA 3

…Am aprins lanterna telefonului și am văzut ceara roșie de pe plic, crăpată într-un colț. În jurul nostru, personalul clinicii se ascunsese după tejghea, iar alarma continua să țiuie ca un animal prins în capcană.

— Nu îl deschideți, a spus Maxim.

— Dacă nu îl deschid, cineva ne va ucide oricum, a răspuns avocatul.

Radomir i-a smuls plicul din mână.

— Eu decid.

— Nu, a spus Iulia. Tatăl nostru a scris că trebuie să-l deschid eu.

Vocea ei era slabă, dar nu mai tremura. Am văzut cum își șterge sângele uscat de pe obraz cu marginea cearșafului.

Radomir s-a așezat în fața ei.

— Iulia, dacă acest plic te pune în pericol, nu-l deschizi.

— Deja sunt în pericol. Diferența este că acum vreau să știu de ce.

Avocatul a scos un cuțit subțire din buzunar și i l-a întins. Iulia a tăiat ceara. Plicul a scos un foșnet aspru, iar în holul întunecat am auzit fiecare respirație.

Înăuntru era o copie a testamentului, o fotografie și o unitate mică de memorie. Avocatul a citit prima pagină, apoi a rămas cu gura întredeschisă.

— Ce scrie? a întrebat Radomir.

— Tatăl dumneavoastră nu v-a lăsat doar fundația. V-a lăsat responsabilitatea de a o proteja de consiliul familiei.

— Asta știam.

— Nu și partea următoare.

Avocatul a ridicat fotografia. Era făcută cu șase luni înainte, în biroul tatălui lui Radomir. În imagine apăreau Anton Rudenko, doi membri ai consiliului și un bărbat pe care îl recunoșteam din filmarea de la intrarea clinicii.

— Șoferul, am spus.

— Exact, a răspuns avocatul. Tatăl dumneavoastră l-a surprins negociind vânzarea fundației înainte de moarte.

Radomir a întins mâna.

— Pune înregistrarea.

Avocatul a introdus unitatea în laptopul lui Maxim. Ecranul s-a luminat. Se vedea terasa sălii de binefacere, cu două ore înainte de atac. Anton Rudenko își aranja manșeta, iar lângă el stătea șoferul.

— Dacă Iulia semnează, totul se termină, spunea Anton. Dacă nu, fratele ei va reacționa. Iar când reacționează, pare vinovat.

Șoferul a râs.

— Și dacă rezistă?

— Atunci tragi în fată. El se va pune în fața ei. A făcut-o de fiecare dată.

Iulia și-a dus ambele mâini la gură. Radomir a rămas nemișcat, dar am văzut cum i se zbate mușchiul de la tâmplă.

Pe înregistrare, Anton a continuat:

— După moartea lui, presa îl va numi criminal. După moartea ei, consiliul va vota fără probleme.

Maxim a făcut un pas spre ușă.

— Îl omor.

— Nu, am spus eu.

Nu știu de unde am găsit vocea. Poate din anii în care am lucrat în zone de război și am învățat că furia face mâna să tremure.

Radomir m-a privit.

— De ce nu?

— Pentru că exact asta vrea. Să reacționați înainte ca dovada să ajungă la poliție.

Avocatul a scos telefonul și a trimis fișierul către procurorul de serviciu.

În acel moment, ușa clinicii s-a deschis. Au intrat doi polițiști și un procuror, însoțiți de un bărbat ud leoarcă.

— Anton Rudenko? a întrebat Radomir.

Bărbatul nu era el. Era șoferul din filmare, încătușat.

— L-am prins în parcarea din spate, a spus procurorul. Dar Rudenko a dispărut.

Radomir a făcut un pas, iar rana i s-a deschis din nou. Sângele a pătruns prin bandaj.

— Unde s-a dus?

Procurorul s-a uitat spre mine.

— A lăsat un mesaj pentru doamna Vovk.

Mi-a întins un telefon găsit în mașina șoferului. Pe ecran era o fotografie cu mine, făcută în urmă cu două săptămâni, în fața apartamentului meu.

Sub fotografie, un singur rând: „Știu de ce ai plecat din armată și știu cine a murit din cauza ta.”

Mi s-au înmuiat genunchii. Radomir a văzut.

— Tatiana, ce înseamnă asta?

Am privit fotografia și am înțeles că atacul din acea seară nu fusese doar despre Iulia. Rudenko mă urmărise înainte să-l întâlnesc pe Radomir.

Telefonul a vibrat din nou.

Un mesaj nou.

„Vino singură la vechiul depozit, altfel sora lui va primi următorul glonț.”

Radomir mi-a luat telefonul din mână, dar eu deja făcusem un pas spre ieșire…