PARTEA 4 — Am fost umilită în fața tuturor la un turneu, dar când băieții mei au urcat pe scenă, zâmbetul ei a dispărut

PARTEA 4

— Închide ușa, Călin, a spus Andrei.

Era aproape ora opt și jumătate, în camera mică de lângă scenă. Prin perete se auzeau oamenii care discutau, scaunele împinse și vocea prezentatoarei încercând să păstreze ordinea. Victoria stătea lângă fereastră, cu brațele strânse peste piept. Radu plângea în tăcere pe un scaun, iar Maxim și Matei rămăseseră lângă mine.

Avocatul a intrat cu un dosar negru și cu fața unui om care nu mai putea salva pe nimeni.

— Am încercat să opresc difuzarea filmării, a spus el. Nu mai pot.

— Ești avocatul meu, a izbucnit Andrei.

— Am fost. Dar nu pot falsifica acte și nu pot ascunde o faptă care a afectat doi copii timp de treisprezece ani.

Victoria a râs nervos.

— Toți v-ați întors împotriva mea pentru o scrisoare.

— Nu pentru scrisoare, am răspuns. Pentru alegerea de a o ascunde.

Andrei a făcut un pas spre ea.

— Ai primit scrisoarea mea?

Victoria și-a ridicat bărbia.

— Nu știu despre ce vorbești.

Călin a scos din dosar o copie îngălbenită.

— Pe plic apare semnătura recepționerului. La data respectivă, domnul Andrei era plecat într-o delegație. Doamna Victoria a venit la apartament la ora douăzeci și unu și treizeci și șapte de minute.

— Asta nu dovedește nimic.

— De aceea avem filmarea.

În sala de concurs, ecranul mare a fost aprins din nou. Părinții s-au întors spre el. Eu am rămas în prag, cu băieții lângă mine.

Imaginea era alb-negru și tremura ușor. Se vedea holul vechiului bloc. Victoria intra în cadru, cu o geantă crem pe braț. Se uita în stânga și în dreapta, apoi lua plicul de pe tejghea.

Vocea ei se auzea limpede, pentru că recepționerul purta un microfon pentru interfon.

— Andrei nu trebuie să afle niciodată.

O altă voce, a fratelui ei, răspundea:

— Dacă află că are copii, îți pierzi locul.

— Nu-l voi lăsa să se întoarcă la ea. Îl voi face să creadă că Elena a dispărut și că nu vrea să fie găsită.

În sală s-a auzit un murmur greu.

Victoria a devenit lividă.

— Filmarea este tăiată!

Călin a răspuns fără să ridice vocea:

— Originalul este la notar. Copia are aceeași amprentă electronică.

Radu s-a ridicat brusc.

— Mamă, mi-ai spus că tata nu a vrut să știe de ei.

Victoria a întins mâna spre el.

— Radu, ascultă-mă.

— Nu mai vreau să ascult minciuni.

Andrei stătea nemișcat. Filmarea continua, iar Victoria își punea plicul în geantă. Apoi apărea data. Treisprezece ani mai devreme.

Mi-am simțit broșa de aramă apăsându-mi gâtul. În ziua aceea, o ținusem strâns în palmă în timp ce așteptasem răspunsul lui. Nu venise niciodată.

— Ai știut că sunt însărcinată? a întrebat Andrei.

Victoria nu a răspuns.

— Ai știut că sunt doi copii?

Tăcerea ei a fost răspunsul.

— Și m-ai lăsat să cred că Elena a plecat fără să-mi spună?

— Făceam ce trebuia să fac pentru familia noastră.

— Nu, a spus Andrei. Făceai ce trebuia să faci pentru tine.

În aceeași clipă, la intrarea sălii au apărut doi inspectori și un polițist. Nu au venit cu zgomot. Nu au avut nevoie.

Victoria a făcut un pas înapoi.

— Andrei, spune-le că este o neînțelegere.

El a privit-o mult timp.

— Nu mai pot spune asta.

Polițistul i-a înmânat un document.

— Doamnă Victoria, trebuie să ne însoțiți pentru declarații. Fratele dumneavoastră va fi chemat și el.

Radu a început să plângă.

— Cine va veni cu mine?

M-am apropiat de el, deși nu eram mama lui și nu aveam nicio obligație să-l salvez din ruina adulților.

— Poți veni cu mine și cu băieții până ajunge o rudă de încredere.

Victoria m-a privit uluită.

— După tot ce ți-am făcut, îl iei cu tine?

— Nu pentru tine. Pentru el.

Andrei și-a șters fața cu palma. Nu l-am văzut plângând când plecase. Acum nu mai încerca să ascundă nimic.

— Elena, a spus el, îmi pare rău.

— Știu.

— Pot să-i văd?

M-am uitat la Maxim și Matei. Ei au decis singuri. Maxim a răspuns primul:

— Poți încerca.

Matei a adăugat:

— Dar nu ne promite lucruri pe care nu le poți ține.

Andrei a încuviințat.

— Nu vă promit nimic. Vă voi întreba ce aveți nevoie.

A fost singura propoziție pe care am putut-o crede.

În zilele următoare, totul s-a mișcat repede. Poliția a luat declarații. Călin a renunțat la reprezentarea Victoriei și a trimis dosarul către procuratură. Andrei a cerut să fie scos din conducerea fundației care finanța turneul, pentru ca nimeni să nu poată spune că rezultatele gemenilor fuseseră cumpărate.

Victoria a încercat să-l sune de zeci de ori.

El nu i-a răspuns.

Apoi a încercat să mă sune pe mine.

I-am blocat numărul.

Nu pentru că nu aș fi vrut să aud adevărul, ci pentru că îl auzisem deja. Îl văzusem pe ecran. Îl auzisem din gura ei. Nu mai aveam nevoie de încă o versiune.

La două săptămâni după concurs, Andrei a venit la apartamentul meu. Era marți, puțin după ora șase seara. Afară ploua, iar pe preșul de la ușă se adunaseră frunze ude.

— Pot să intru? a întrebat.

— Pentru zece minute.

A intrat și s-a uitat în jur. Pe frigider erau desenele băieților, iar lângă bibliotecă se afla masa la care învățaseră pentru turneu. Nu mai purta ceasul scump. Își ținea mâinile goale, ca și cum învățase că nu toate lucrurile pot fi controlate.

— Am adus ceva, a spus.

Mi-a întins o cutie mică.

Înăuntru era o fotografie veche cu mine și el, făcută înainte de căsătorie. Eu purtam broșa de aramă în formă de busolă. El zâmbea spre aparat, convins că viața era un drum pe care îl putea schimba oricând.

— Am găsit-o în apartamentul vechi, a spus. Nu vreau să o păstrez.

— Nici eu nu mai vreau să păstrez omul din fotografia aceea.

A lăsat cutia pe masă.

— Totuși, vreau să fiu prezent pentru băieți.

— Atunci vino când spun ei. Nu când te lovește vinovăția.

— Ai dreptate.

— Știu.

A fost o conversație scurtă. Nu i-am oferit iertarea ca pe un pansament. El nu mi-a cerut-o.

Într-o după-amiază, la aproape o lună de la concurs, am mers cu toții într-o cofetărie mică de lângă parc. Andrei a stat în fața gemenilor și le-a ascultat povestea despre un proiect de astronomie. Nu i-a întrerupt. Nu și-a verificat telefonul. Nu a vorbit despre bani.

Când Matei a terminat, Andrei a întrebat:

— Vreți să mai aud și data viitoare?

— Dacă vii, a răspuns Maxim.

— Voi veni.

De data aceasta, nimeni nu i-a cerut să promită.

Au trecut trei luni. M-am mutat cu băieții într-un apartament mai luminos, într-un cartier liniștit de la marginea orașului. Am început să lucrez într-o bibliotecă, unde diminețile miroseau a hârtie, cafea și calorifere încălzite. Seara, Maxim rezolva probleme de logică la masa din bucătărie, iar Matei desena constelații pe foi mari.

Radu a început să vină la noi în fiecare sâmbătă. La început vorbea puțin. Apoi a început să râdă cu băieții, să-i ajute la șah și să-mi ceară rețeta pentru plăcinta cu mere.

Nu deveniserăm o familie perfectă.

Deveniserăm oameni care nu se mai ascundeau unii de alții.

În prima zi de decembrie, a nins. Matei a lipit pe fereastră un desen cu patru băieți și o femeie sub aceeași umbrelă. În colț, desenase și un bărbat la câțiva pași distanță.

— De ce nu stă sub umbrelă? l-am întrebat.

— Pentru că trebuie să învețe singur să se apropie, a spus el.

În seara aceea am primit un mesaj de la Andrei.

Mi-e dor de voi. Aș vrea să ne întoarcem la ce am fi putut fi.

Am privit ecranul mult timp. Apoi i-am răspuns:

Nu ne întoarcem. Dacă vrei să fii în viața lor, vino înainte, nu înapoi.

A citit mesajul imediat. Nu a mai trimis nimic.

Am pus telefonul deoparte și am mers la fereastră. Zăpada se așeza peste balustradă, albă și liniștită. Broșa de aramă era prinsă de perdea, acolo unde o lăsasem după ce mă întorsesem de la turneu. Lumina felinarului trecea prin forma ei de busolă și desena pe perete un cerc mic, tremurat.

Treisprezece ani crezusem că mă pierdusem.

Dar busola nu fusese stricată.

Doar nu mai voiam să mă întorc.