PARTEA 4 — O fetiță cu proteză a fost refuzată la fiecare masă, iar când m-a ales pe mine, bărbatul de la ușă a încetat să zâmbească

PARTEA 4

În spatele lui Mihai, în fotografia veche, se vedea o ușă metalică și o plăcuță cu numărul 17.

Am recunoscut locul înainte să înțeleg de ce.

Era depozitul abandonat de lângă port. Locul exploziei în care Mihai fusese declarat mort.

Polițiștii au intrat în cafenea în aceeași clipă. Doi agenți au blocat ușa, iar o femeie în uniformă s-a apropiat de Lena cu palmele deschise.

— Sunt aici ca să te ajut. Nu trebuie să vii dacă nu vrei.

Lena s-a uitat la mine.

— Pot să merg cu Rex?

— Da.

— Și tu?

— Vin după tine.

Mihai a ridicat glasul.

— Nu aveți mandat pentru copil!

— Avem ordin de protecție emis de procurorul de serviciu, a răspuns polițista. Și avem o înregistrare în care mama fetei afirmă că a fost sechestrată.

— Irina este instabilă.

— Atunci va fi evaluată medical. Dumneavoastră, în schimb, veniți cu noi.

Mihai s-a întors spre mine.

— Andrei, ascultă-mă. Știi cum funcționează sistemul. O să mă închidă, iar cei care au făcut toate astea vor dispărea. Tu ești singurul care poate să o protejeze.

— Pentru prima dată, sunt de acord.

— Atunci dă-mi plicul.

— Nu.

Avocata lui a sosit douăzeci de minute mai târziu, cu obrajii roșii de frig și cu o geantă de piele prinsă la piept. L-a tras pe Mihai deoparte, lângă tejghea.

— Nu mai spune nimic, i-a șoptit.

— Trebuie să plecăm acum.

— Nu plec nicăieri până nu scoți fata de aici.

Avocata a privit spre Lena, apoi spre fotografia din mâna mea.

— Ce este asta?

— Dovada că a mințit despre moartea copilului și despre identitatea lui.

Mihai a prins-o de braț.

— Ai spus că nu există dovezi.

Avocata și-a retras mâna.

— Am spus că nu există dovezi pe care să le cunosc. Acum știu că există.

— Ești avocatul meu.

— Am fost.

Și-a închis geanta.

— Îți retrag reprezentarea. Nu-mi mai suna familia și nu mai veni la biroul meu.

Mihai a rămas cu gura întredeschisă. Pentru prima dată, părea mai mic decât fusese când intrase.

La spital, Irina era întinsă într-un pat de lângă fereastră. Avea obrazul vânăt și o perfuzie prinsă de mână. Când Lena a intrat, femeia a încercat să se ridice.

— Nu te mișca, mamă.

Fetița a alergat spre ea și s-a oprit chiar înainte să o atingă, ca și cum încă se temea că totul era o capcană.

Irina a plâns.

— Iubita mea, îmi pare rău.

— De ce m-ai trimis singură?

— Pentru că el spusese că, dacă rămâi, te va lua cu el. Am crezut că o să ajung la vecina noastră înainte să te găsească.

— Mi-a fost frică.

— Știu.

— Am mers la toate mesele din cafenea și nimeni nu m-a lăsat să stau.

Irina și-a dus mâna la gură.

Eu am rămas lângă ușă, cu Rex așezat la picioarele mele. Plăcuța lui de alamă a clinchetat când și-a schimbat poziția.

Lena a venit spre mine.

— De ce ai avut încredere în mine?

— Nu am avut de la început.

A ridicat ochii, surprinsă.

— Atunci de ce m-ai lăsat să stau?

— Pentru că ai cerut voie să te așezi, nu ai cerut să fii salvată. Uneori asta înseamnă că un om a fost refuzat prea des.

În acea noapte, poliția a mers la depozitul cu numărul 17. În spatele ușii metalice au găsit cutii cu acte, copii ale certificatelor, pașapoarte și camere de supraveghere. Mihai păstrase totul, convins că nimeni nu va lega documentele de bărbatul declarat mort.

Au găsit și înregistrarea pe care nu știuse că o lăsase pornită.

O săptămână mai târziu, am fost chemat să o ascult.

Mihai stătea într-o cameră de audiere, cu mâinile încătușate în față. Procurorul a pornit aparatul.

Vocea lui Mihai s-a auzit din difuzor.

„Dacă fata vorbește, mama ei nu va mai apuca să ajungă la poliție.”

A urmat vocea lui Irina, plângând.

„Te rog, nu în fața ei.”

Apoi Mihai a răspuns:

„Trebuie să învețe că nimeni nu vine să o salveze.”

În cameră nu se auzea decât bâzâitul aparatului de înregistrare.

Mihai a privit podeaua.

— Nu-mi amintesc să fi spus asta.

Procurorul a apăsat pauză.

— Dar ați spus-o.

Mihai a ridicat ochii spre difuzor, ca și cum ar fi auzit glasul unui străin.

— Nu eram eu.

— Era vocea dumneavoastră.

A tăcut.

În luna următoare, Irina a ieșit din spital cu Lena. Casa lor a fost declarată nesigură, așa că au primit un apartament mic într-un cartier liniștit, la două străzi de școala fetei.

Camera Lenei avea pereți galbeni și o fereastră spre parc. Pe pervaz ținea fotografia din plic, dar întorsese imaginea cu fața în jos.

Într-o sâmbătă, m-a chemat să văd ceva.

Pe masa din bucătărie era un desen. Lena desenase un câine mare, o fetiță cu un picior mecanic și o ușă deschisă.

— Asta e cafeneaua? am întrebat.

— Nu. E locul unde pot să intru fără să cer voie.

— E un loc bun.

— Rex poate veni?

— Rex vine oriunde îl chemi.

Câinele și-a așezat botul pe genunchiul ei. Plăcuța de alamă i-a atins marginea mesei.

Clinchetul acela nu o mai speria.

Au trecut trei luni.

Am început să lucrez ca instructor pentru câini de asistență într-un centru din apropierea gării. Dimineața, mergeam cu Rex prin parc, iar Lena ne aștepta uneori la poartă înainte de școală. Își prinsese proteza cu o husă roșie pe care o decorase cu stele galbene.

În fiecare vineri, mergeam la aceeași cafenea.

Barista păstra pentru ea scaunul de lângă fereastră.

În prima zi în care Lena a intrat singură, femeia de la tejghea i-a spus:

— Vrei să stai aici?

Lena a răspuns:

— Nu trebuie să-mi păstrați locul. Îl pot alege și singură.

Apoi s-a așezat lângă noi.

Irina a început terapia și a depus mărturie. Nu și-a dorit răzbunare. A vrut doar să nu mai fie nevoită să demonstreze că ceea ce i s-a întâmplat a fost real.

Mihai a fost trimis în judecată pentru sechestru, fals, fraudă și rele tratamente aplicate copilului. Nu am mers la fiecare termen. Uneori, eliberarea înseamnă și să nu mai lași viața ta să graviteze în jurul celui care ți-a făcut rău.

Într-o dimineață de noiembrie, am primit un mesaj de la un număr necunoscut.

„Andrei, spune-i Lenei că îmi pare rău. Am făcut totul pentru ea. Lasă-mă să o văd o singură dată.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi i l-am arătat Irinei.

— Ce vrei să-i răspunzi? m-a întrebat.

— Nimic.

— Ești sigur?

— Da.

Lena a intrat în cameră cu ghiozdanul pe un umăr.

— Cine a scris?

— Mihai.

A rămas pe loc.

— Ce spune?

I-am întins telefonul.

A citit în tăcere. Apoi a șters mesajul.

— Nu vreau să-i răspund.

— Atunci nu-i răspunzi.

— Crezi că e rău că nu-mi pare rău pentru el?

— Nu. Dar nici nu trebuie să porți furia lui în tine.

Lena a privit spre Rex.

— Atunci o să port doar ce aleg eu.

A luat lesa câinelui și a ieșit cu el pe hol.

În acea seară a început primul viscol al iernii. Am mers împreună până la stația de tramvai, iar zăpada se lipea de garduri și de gluga Lenei. Rex pășea calm lângă ea.

Plăcuța lui de alamă a sunat în întuneric, aceeași notă mică pe care o auzisem în cafenea, în ziua când o fetiță speriată își căuta un loc sigur.

De data aceasta, Lena nu mai ținea strâns zgarda.

O ținea doar ca să știe că nu merge singură.

Și ușa nu s-a mai închis în urma ei.