PARTEA 4

Adresa de pe cartelă m-a lovit mai tare decât orice mărturisire.

Era apartamentul mamei mele, cel în care locuisem până la douăzeci și șase de ani. Apartamentul pe care îl vândusem după nuntă. Apartamentul despre care Richard îmi spusese că fusese cumpărat de o familie din Sibiu.

— De ce este adresa asta pe cartela clinicii? am întrebat.

Richard nu s-a mai apropiat de ușă.

Bătăile au încetat.

În locul lor, s-a auzit un motor pornind pe stradă.

Ethan a închis aparatul și a scos telefonul.

— Am trimis toate copiile către un avocat, un jurnalist și poliție. Dacă nu le opresc mesajul meu până la miezul nopții, primesc tot.

Richard s-a întors brusc spre el.

— Ai distrus familia asta.

— Nu, tată. Tu ai făcut-o când ai decis că un copil poate fi folosit ca marfă.

Richard a întins mâna spre mine.

— Mara, ascultă-mă. Există explicații.

— Atunci sună avocatul.

— Nu avem nevoie de avocat.

— Ba da. Acum avem nevoie de unul care să nu lucreze pentru tine.

A sunat imediat. Am auzit telefonul lui vibrând de trei ori înainte ca cineva să răspundă.

— Domnule Ionescu, trebuie să veniți la casă, a spus Richard. Avem o problemă.

Vocea avocatului s-a auzit slab, dar suficient de clar.

— Nu mai sunt avocatul dumneavoastră.

Richard a încremenit.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că am primit în această seară documentele trimise de fiul dumneavoastră. Și că nu pot reprezenta un om care mi-a ascuns probe.

— Nu știți ce vorbiți!

— Știu exact ce vorbesc. Nu părăsiți locuința. Poliția este pe drum.

Richard a închis telefonul și a început să meargă dintr-un capăt al holului în celălalt. Își freca degetul mare de verigheta aurie, așa cum făcea întotdeauna când mințea.

Apoi Ethan a pornit înregistrarea completă.

Am auzit vocea lui Richard de acum un an, în bucătăria noastră.

CITEȘTE ȘI: PARTEA 4 — Mi-am dus fiica acasă într-o urnă, iar când soțul meu a intrat în cameră, mâna lui a început să tremure

— Te trimit afară ca să înveți să supraviețuiești. Dacă spui ceva despre Laura, mama ta va plăti pentru încăpățânarea ta.

A urmat vocea lui Ethan, mult mai tânără și tremurândă:

— Ea nu are nicio vină.

— Toți cei care mă încurcă ajung să piardă ceva.

Richard s-a uitat la mine.

Pentru prima dată, și-a auzit propria voce așa cum o auzisem eu.

Nu mai era disciplină.

Era amenințare.

Și el a înțeles.

— Oprește aparatul, a șoptit.

— Nu pot, am răspuns. Ai spus-o tu.

La douăsprezece și paisprezece minute, poliția a intrat în casă. Doi agenți au luat mapa, cheia, fotografia, brățara și înregistrarea. Un al treilea a verificat copilul, apoi a chemat ambulanța pentru un control.

Richard a încercat să pară calm.

— Sunt soțul ei. Casa este a mea.

— Casa este pe numele amândurora, am spus.

A întors capul spre mine.

— Mara, nu face asta.

— Nu eu am făcut-o.

Agenții au găsit în biroul lui alte registre, transferuri bancare și copii ale unor acte de naștere. Într-un sertar încuiat se afla și dosarul Laurei.

În noaptea aceea, Richard a fost dus pentru declarații. Nu l-am urmat.

Am rămas în hol cu Ethan, în timp ce copilul dormea în brațele mele.

Dimineața, primul lucru pe care l-am făcut a fost să intru în camera lui Ethan. Era goală. Patul fusese strâns, pereții nu mai aveau postere, iar pe raft rămăsese doar micul excavator de lemn pe care i-l cumpărasem când avea patru ani.

L-am luat în palmă.

Ethan a apărut în ușă.

— Nu trebuie să mă ierți acum, mamă.

— Nu te iert eu pe tine.

Mi-am ridicat ochii spre el.

— Eu trebuie să învăț să mă iert că nu te-am apărat.

A tăcut mult timp.

Apoi a venit lângă mine și și-a sprijinit fruntea de umărul meu.

Pentru prima dată după un an, fiul meu nu s-a mai ferit de atingerea mea.

CITEȘTE ȘI: La masa de Ziua Recunoștinței, fratele meu m-a umilit în fața tuturor, dar când am răspuns, zâmbetul lui a dispărut

Dar în aceeași dimineață, telefonul polițistului a sunat.

A ascultat câteva secunde, apoi s-a uitat la noi.