PARTEA 4 — Soția mea mi-a spus că mă otrăvise, apoi a început să-și sărbătorească averea — până când avocatul a ridicat privirea

PARTEA 4

Poliția a ajuns la clinica Sofiei în mai puțin de șase minute, dar pentru mine fiecare secundă a durat cât o noapte întreagă.

Alex stătea lângă patul meu, cu telefonul strâns în palmă.

— Nu plec singur, a spus el.

— Nu vei pleca deloc singur.

Mircea a intrat cu doi anchetatori și cu o geantă plină de documente.

— Mesajul a fost trimis de pe un telefon cumpărat cu bani cash, mi-a spus el. Dar fotografia a fost făcută în urmă cu trei minute. Radu încă este în clădire sau foarte aproape.

— Atunci să creadă că merg la casă, am spus.

— Nu.

— Dacă îl lăsăm să creadă că are controlul, va face o greșeală.

Anchetatoarea, o femeie scundă pe nume Mara Ionescu, m-a privit cu atenție.

— Vă poate ucide.

— A încercat deja.

Am apăsat pe butonul de apel și am cerut să fie transferat mesajul către telefonul lui Radu. Mara mi-a dictat răspunsul.

„Vin. Dar eliberează fata.”

Răspunsul a venit după douăzeci de secunde.

„Singur.”

Mara a zâmbit fără bucurie.

— Exact ce speram.

Planul a fost simplu. Un echipaj a intrat prin camera de gardă, altul a înconjurat clădirea, iar un al treilea a urmărit semnalul telefonului. Alex a rămas cu Sofia, care dormea sub o pătură albă, conectată la un aparat ce măsura fiecare bătaie a inimii ei.

Eu nu am plecat din clinică. Nu puteam merge, iar asta îl făcea pe Radu să creadă că sunt mai neputincios decât eram.

La ora nouă și patruzeci, anchetatorii l-au găsit într-un depozit de materiale de lângă spital. Avea un rucsac, un pașaport, trei telefoane și o cheie de la casa mea de lângă lac.

Nu a opus rezistență.

A cerut doar să vorbească cu mine.

Mara l-a adus într-o cameră de consultații goală, cu pereți albi și cu o masă de metal între noi. Radu avea fața rasă neglijent, iar pe gulerul cămășii se vedea o urmă de sânge uscat.

— Unde este Victoria? a întrebat el.

— În custodie.

— A spus tot?

— Nu a fost nevoie.

Am făcut semn către Mircea. El a pornit înregistrarea.

Din difuzor s-a auzit vocea lui Radu, înregistrată de Alex în seara precedentă.

„Dacă bătrânul moare până luni, banii sunt ai noștri. Dacă nu, îl facem să semneze.”

Radu a încremenit.

Apoi s-a auzit Victoria:

„Nu va apuca luni.”

Radu a închis ochii.

— Nu puteți folosi asta. Nu știam că înregistrați.

— Nu trebuie să fi știut, i-a răspuns Mara. Ai spus-o cu propria gură.

A urmat o altă înregistrare, făcută în casa mea de lângă lac. Victoria și Radu discutau despre transferul banilor, despre fiolele ascunse în cutia cu suplimente și despre falsificarea semnăturii mele.

Radu a început să respire greu.

— Ea m-a convins.

— Tu ai cumpărat substanța, am spus.

— Aveam nevoie de bani.

— Și pentru asta ai pus în pericol o fată care nici măcar nu te cunoștea?

Radu s-a uitat la mine.

— Nu am atins-o.

— Ai trimis fotografia ei. Ai folosit frica lui Alex. Asta ai făcut.

Mara a oprit înregistrarea.

— Radu Popescu, sunteți reținut pentru tentativă de omor, fals, fraudă și șantaj.

El a râs scurt, fără urmă de putere.

— Crezi că ai câștigat, Andrei? Soția ta te-a vrut mort.

— Nu am câștigat nimic, am spus. Doar am încetat să vă mai las să decideți ce se întâmplă cu viața mea.

În aceeași zi, banca a blocat toate conturile. Transferul către Cipru a fost oprit înainte de procesare. Documentele false au fost confiscate, iar anchetatorii au găsit în casa de lângă lac cutia cu fiole, imprimanta folosită pentru contracte și o agendă în care Victoria notase dozele.

A doua zi, avocatul ei a venit la clinică.

— Doamna Melnic vrea să vă vorbească, mi-a spus el.

— Nu.

— Este important pentru apărare.

— A avut patru ani să-mi vorbească sincer.

Avocatul și-a strâns mapa la piept.

— Dacă nu o ascultați, va susține că a fost manipulată de Radu.

— Poate susține ce dorește. Eu nu mai sunt martorul care îi repară minciunile.

Câteva săptămâni mai târziu, într-o sală de audiere, Victoria a cerut să fie pusă în fața înregistrării.

La ora zece și cincisprezece, anchetatorul a apăsat butonul.

„Digoxina și-a făcut treaba. Nu ai verificat niciodată nimic. Aveai prea multă încredere în mine.”

Victoria a ascultat cu ochii în podea.

— Nu-mi amintesc să fi spus asta, a șoptit.

— Dar este vocea dumneavoastră, a spus anchetatorul.

— Eram speriată.

— Ați pregătit transferul cu două săptămâni înainte.

— Nu voiam să moară.

— Atunci de ce ați scris dozele în agendă?

Nu a mai răspuns.

A fost condamnată pentru tentativa de a-mi provoca moartea, iar Radu a primit o pedeapsă mai mare pentru complicitate, fraudă și șantaj. Nu am fost în sală când judecătorul a citit sentința. În ziua aceea eram la spital, lângă Sofia.

Operația ei a avut loc după trei luni.

Fundația pe care o înființasem a plătit-o integral. Alex a stat pe hol douăsprezece ore, cu mâinile împreunate și cu ochii închiși.

Când chirurgul a ieșit, a spus doar:

— A trecut cu bine.

Alex s-a așezat pe podea și a plâns.

Eu am plâns cu el.

Nu de milă. De ușurare.

După recuperare, Sofia a venit într-o duminică la noua mea casă din Brașov. Avea paisprezece ani și purta o rochie galbenă, iar pe frigider a lipit un desen cu trei oameni ținându-se de mână.

— Acesta e Alex, a spus ea. Aceasta sunt eu. Iar acesta ești tu.

— De ce am o lună pe piept?

— Pentru că Alex mi-a spus că ai avut un breloc în formă de lună și că ai fost curajos.

Am atins desenul cu vârful degetului.

— Nu am fost curajos. Mi-a fost frică în fiecare zi.

Sofia a ridicat din umeri.

— Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică.

Casa din Brașov era mică, cu ferestre spre dealuri și cu o masă de lemn în bucătărie. Am vândut vila de lângă lac și apartamentul mare. Nu mai voiam camere în care fiecare obiect să-mi amintească de o minciună.

Fabrica am lăsat-o în administrarea unei echipe de oameni care lucraseră cu mine încă de la început. În fiecare dimineață mergeam acolo la opt, verificam mirosul de lemn proaspăt tăiat și beam cafeaua dintr-o cană ciobită pe margine.

Aveam nevoie de lucruri simple.

De uși care se închideau fără să ascundă pe cineva în spatele lor.

De telefoane care sunau fără să aducă amenințări.

De oameni care spuneau adevărul chiar și atunci când adevărul era greu.

Victoria mi-a scris prima dată după șase luni.

Mesajul era scurt.

„Andrei, am greșit. Aș vrea să vorbim. Nu pentru bani. Pentru ceea ce am fost.”

Am citit mesajul la masa din bucătărie. Afară ningea pentru prima dată în acel an. Sofia desena lângă fereastră, iar Alex repara o etajeră în camera de zi.

Am răspuns o singură dată.

„Nu mai sunt omul care te așteaptă să devii altcineva. Îți doresc să găsești pace, dar nu în viața mea.”

Apoi am șters conversația.

Nu am simțit victorie.

Am simțit spațiu.

În seara aceea, am găsit brelocul în formă de lună într-un sertar vechi. Încă avea zgârietura făcută în rezerva clinicii, în noaptea în care Victoria îmi spusese că mă otrăvise.

L-am prins de cheile casei.

Sofia s-a apropiat și l-a privit.

— Încă îl păstrezi?

— Da.

— De ce?

Am deschis ușa spre veranda acoperită de zăpadă. Brelocul a lovit ușor metalul cheii și a scos același sunet scurt ca atunci.

De data aceasta, nu semăna cu un sfârșit.

Semăna cu o ușă care se deschidea.

Și am intrat în viața mea, pentru prima dată, fără să mai privesc înapoi.