PARTEA 4 — Cu două ore înainte de operație, soțul mi-a pus divorțul pe pătură, iar când am semnat, zâmbetul lui a înghețat

PARTEA 4

…ușa s-a deschis, dar Andrei nu a apucat să intre.

Doi agenți de pază îl țineau între ei, iar în spatele lor se afla un polițist în uniformă. Costumul lui bleumarin era șifonat, cravata îi atârna strâmb, iar pe obraz avea o zgârietură proaspătă.

— Elena, trebuie să vorbim, a spus el.

— Nu aici.

— Sunt soțul tău.

— Ai spus că nu mai sunt soția ta înainte să intru în operație.

A făcut un pas, dar polițistul i-a blocat drumul.

— Domnule Popescu, veți rămâne în hol până la sosirea colegilor de la secție.

Andrei s-a întors spre mine.

— Ea este confuză după anestezie. Nu știe ce face.

— Știu foarte bine ce fac, am răspuns.

Radu a ieșit din rezervă și i-a întins polițistului telefonul cu fotografia mesajului.

— Avem și înregistrări audio, documente falsificate și o tentativă de pătrundere într-o proprietate.

Andrei a râs scurt.

— Înregistrări? Ce înregistrări?

Radu a apăsat butonul dispozitivului.

Vocea lui Andrei a răsunat în hol, fără muzică, fără explicații, fără posibilitatea de a se ascunde în spatele unei fraze spuse la nervi.

„Dacă nu se trezește, nu mai contează ce crede lumea. Natalia are copilul, eu am casa, iar banii ei vor ajunge oricum la mine.”

Andrei a amuțit.

Și-a auzit propria voce din afara lui.

Asta l-a speriat mai mult decât polițistul.

— Nu asta am vrut să spun, a murmurat.

— Ai spus-o singur, a răspuns Radu.

— Era o discuție privată.

— Era o discuție despre fraudă și despre moartea soției tale.

Andrei m-a privit ca și cum aștepta să-l salvez, așa cum făcusem de fiecare dată când își depășea limitele.

Dar eu nu mai aveam de ce să-l salvez.

Polițistul i-a cerut cheile și telefonul. Andrei a refuzat.

— Nu aveți dreptul să-mi luați lucrurile.

— Aveți dreptul la un avocat. Nu aveți dreptul să distrugeți probe.

În timp ce îi puneau cătușele, Natalia a apărut la capătul coridorului cu Matei în brațe. Copilul dormea, cu obrazul lipit de haina ei.

Andrei s-a întors spre ea.

— Spune-le că ai mințit. Spune-le că este copilul meu.

Natalia și-a strâns copilul la piept.

— Nu mai mint pentru tine.

A fost prima dată când Andrei a părut cu adevărat singur.

În următoarele trei zile, telefonul meu nu s-a mai oprit. Banca a confirmat că transferurile fuseseră blocate. Firma părinților lui a intrat în insolvență. Agenția imobiliară a anulat vânzarea apartamentului. Clinica a predat poliției imaginile în care Natalia încerca să obțină acces la dosarul meu.

Avocatul pe care Andrei îl angajase pentru divorț a venit la spital în dimineața următoare.

— Vreau să fie clar, doamnă Șevciuk, a spus el. Nu voi reprezenta un client care mi-a ascuns documente și a folosit copii ale semnăturii dumneavoastră.

— Nu v-a cerut nimeni să-l reprezentați.

— Tocmai de aceea am venit să vă spun că mă retrag.

Divorțul a fost deschis după ce am ieșit din spital. Actele pe care Andrei mi le adusese înainte de operație nu erau acordul final, ci o cerere pregătită de el și de avocatul său. Semnătura mea nu-i dădea dreptul la nimic din patrimoniul meu.

În sala de audiere, câteva luni mai târziu, judecătoarea a cerut să audă înregistrarea.

Andrei stătea la masa opusă. Nu mai purta costumul bleumarin. Avea o cămașă simplă, fără ceas și fără inel.

Când vocea lui a umplut încăperea, și-a coborât capul.

— Ați spus aceste cuvinte? a întrebat judecătoarea.

— Eram speriat.

— Întrebarea este dacă le-ați spus.

Andrei a privit spre mine.

— Da.

Un singur cuvânt.

Apoi au urmat actele, extrasele, imaginile de la cadastru, mesajele și mărturia Nataliei. Instanța a dispus restituirea sumelor și a transmis dosarul pentru cercetarea falsului și a tentativei de fraudă. Andrei a primit obligația de a nu se apropia de locuința mea și de a nu mă contacta direct.

Nu m-am bucurat când am auzit decizia.

Am simțit doar că pot respira fără să mă uit peste umăr.

Cea mai grea zi nu a fost cea în care l-au încătușat.

A fost ziua în care am intrat în apartament și am găsit dormitorul gol.

Andrei își luase hainele, pantofii și fotografiile în care apărea doar el. Pe raft rămăsese o singură imagine: noi doi la mare, cu zece ani înainte. Eu râdeam spre cameră, iar el privea în altă parte.

Pe noptieră se afla ceasul pe care i-l cumpărasem la aniversarea a zece ani de căsnicie. Îl lăsase în urmă.

L-am pus într-un sertar.

Nu pentru el.

Pentru că nu mai voiam să văd timpul măsurat de cineva care îmi așteptase moartea.

Trei luni mai târziu, m-am mutat într-un apartament mic din Brașov. Am păstrat compania, dar am numit-o altfel și am angajat o femeie care să verifice fiecare plată. Dimineața mergeam pe jos până la birou, cumpăram pâine caldă și îmi făceam ceai într-o cană galbenă, ciobită la margine.

Tumora nu mai revenise.

În unele seri, mă durea capul și mă speriam. Apoi atingeam șnurul cu mărgele de lemn de la încheietură și îmi aminteam că supraviețuisem nu doar operației, ci și vieții pe care o crezusem sigură.

Natalia m-a vizitat într-o sâmbătă, împreună cu Matei. Nu am devenit din nou prietene. Unele rupturi nu se repară, chiar dacă adevărul le curăță marginile.

Dar am lăsat-o să intre.

Matei avea doi ani și ținea în mână o mașinuță roșie.

— Elena, mi-a spus, tu ești doamna care a avut curaj?

Am zâmbit.

— Cine ți-a spus asta?

— Mama.

Natalia a lăsat privirea în jos.

— I-am spus că uneori curajul înseamnă să nu mai rămâi acolo unde ești rănită.

Matei s-a așezat pe covor și mi-a întins o foaie. Desenase o casă galbenă, un copac și trei oameni cu mâinile foarte lungi.

— Asta e casa ta, a explicat el. Are ușa deschisă.

Am pus desenul pe frigider.

În ianuarie a venit prima ninsoare. Fulgi mari se lipeau de geam, iar în birou mirosea a hârtie și a coajă de portocală. Tocmai închideam calculatorul când am primit un mesaj de la un număr necunoscut.

Sunt într-un program de recuperare. Mi-am dat seama că te-am pierdut. Îți cer doar să ne vedem o dată. Pentru tot ce am fost.

Am recunoscut imediat felul lui de a scrie. Nu cerea iertare. Cereau întâlnirea, amintirile, ușa.

Am privit desenul lui Matei de pe frigider.

Apoi am răspuns:

Nu mai sunt femeia care te așteaptă. Îți doresc să înveți să trăiești cu alegerile tale, dar nu voi mai face parte din ele.

Am șters numărul.

Nu am plâns.

Pe birou se afla dosarul companiei, lângă cana galbenă și lângă șnurul cu mărgele de lemn pe care îl desfăcusem după operație. L-am prins din nou la încheietură.

Afară, orașul se acoperea de alb. În apartamentul meu era liniște. Nu liniștea aceea apăsătoare din camera de spital, ci una care nu cerea nimic.

Am stins lumina și am lăsat ninsoarea să-mi deseneze umbre pe podea.

De data aceasta, ușa era a mea.