PARTEA 4 — Mi s-a spus că nu mai am voie în casa unde lucrasem, iar când proprietarul l-a văzut pe fiul meu a amuțit

PARTEA 4

Venise să ne ia copilul, dar nu mai eram singură și nici nu mai aveam privirea plecată.

Radu a încuiat ușa salonului.

— Nu deschideți până nu ajunge poliția, a spus el.

Andrei și-a scos telefonul.

— Sun la poliție.

— Nu, am spus.

S-a întors spre mine.

— De ce?

— Pentru că vreau să o aud vorbind. De data aceasta, vreau să existe martori.

Sofia a bătut în geam. Zâmbetul ei era subțire, aproape liniștit.

— Olena, trebuie să discutăm.

— Nu mai avem nimic de discutat.

— Ai venit cu un copil care nu-ți aparține legal. Dacă nu semnezi actele, centrul îl va lua înapoi.

Andrei a făcut un pas către ușă.

— Pleacă.

Sofia l-a privit prin geam și și-a schimbat expresia.

— Andrei, tu nu știi ce femeie este. A furat de la tine.

— Știu cine a furat.

— Te minte.

— Am văzut înregistrarea.

Sofia a tăcut.

— Și am rezultatul testului, a continuat el. Levko este fiul meu.

Chipul ei s-a golit de culoare.

— Nu se poate.

— Ba se poate.

— Ea ți-a ascuns copilul.

— Tu mi-ai ascuns scrisoarea.

Sofia a făcut un pas în spate.

În acel moment, două mașini de poliție au oprit în fața clinicii. Serghei era cu ei. Fusese găsit la domeniu, încercând să șteargă imaginile de pe sistemul de supraveghere.

Sofia a încercat să plece pe coridor, dar Radu a ieșit înaintea ei.

— Doamnă B., aveți dreptul să păstrați tăcerea.

— Nu mă puteți aresta pentru o discuție.

— Nu pentru o discuție, a răspuns el. Pentru fals, fraudă, intimidare și obstrucționarea anchetei.

Andrei a rămas nemișcat. Nu zâmbea. Nu părea victorios.

Privea doar femeia care îi fusese aproape și care îi schimbase viața altcuiva ca pe o piesă de mobilier.

— De ce? a întrebat el.

Sofia și-a ridicat bărbia.

— Pentru că ea avea totul. Casa mamei, slujba, încrederea ta. Tu o iubeai fără să-ți dai seama. Eu eram mereu cea care aștepta.

— Așa că ai trimis-o la închisoare?

— Am vrut doar să plece din drum.

Cuvintele au rămas suspendate în salon.

Atunci Radu a pornit înregistrarea de pe calculator. Era vocea Sofiei, înregistrată cu o seară înainte, când îi spusese lui Serghei să nu mă lase să intru în domeniu.

„Dacă o vezi pe Olena, scoate-i copilul din brațe și sună la poliție. Andrei nu trebuie să afle că băiatul seamănă cu el.”

Sofia a auzit propria voce din difuzor.

Pentru prima dată, a părut că nu se mai recunoaște.

— Opriți asta.

Radu a lăsat înregistrarea să curgă.

„Dacă apare și Nicolae, spune-i că femeia este periculoasă. Nu vreau martori.”

Nicolae, care venise între timp cu medicul, a rămas în prag și a coborât privirea.

Andrei a închis ochii.

— Ai spus asta tu, Sofia.

— Eram speriată.

— Nu. Erai hotărâtă.

Polițiștii au condus-o afară. Nu m-am bucurat. Am simțit doar o oboseală veche, ca și cum după cinci ani cineva îmi pusese, în sfârșit, jos sacul pe care îl purtam în spate.

În aceeași după-amiază, Andrei a sunat la procuratură. Radu a depus raportul genetic, înregistrarea și copiile din arhiva fundației. Judecătorul a aprobat redeschiderea dosarului meu, iar condamnarea a fost anulată după ce s-a stabilit că probele fuseseră fabricate.

Când am ieșit din clădire, ninsoarea se oprise.

Andrei m-a așteptat lângă trepte.

— Vreau să-ți dau casa înapoi, a spus el.

— Nu mai vreau casa aceea.

— Atunci îți cumpăr alta.

— Nu vreau să-mi cumperi viața.

A înțeles după câteva secunde.

— Ce vrei?

— Să nu mai decizi pentru mine. Să nu mai încerci să repari în grabă ceea ce ai distrus prin tăcere.

A dat din cap.

— Pot să învăț să fiu tată?

M-am uitat la Levko, care desena pe spatele unei chitanțe.

— Poți încerca. Dar nu pentru mine.

— Pentru el.

— Pentru el.

În săptămânile următoare, totul s-a mișcat repede, deși mie mi se părea că pășesc prin apă adâncă. Salonul Sofiei a fost pus sub sechestru. Casa mamei mele a fost recuperată prin instanță, dar am vândut-o. Nu puteam crește un copil într-un loc în care am învățat cât de ușor poate deveni o ușă o armă.

Nicolae a primit o slujbă mai bună la fundație. Andrei i-a oferit-o, iar el a acceptat doar după ce a spus:

— Nu-mi trebuie milă, băiete.

— Nu este milă, i-a răspuns Andrei. Este respect.

Serghie a recunoscut că ștersese o parte din imagini la ordinul Sofiei. A fost concediat și a rămas cercetat. Nu l-am urât. Uneori oamenii aleg să fie cruzi pentru că le este mai ușor decât să fie curajoși.

Mai greu a fost cu Andrei.

În prima lună, venea în fiecare duminică. Îi aducea lui Levko cărți, mingi și creioane. Băiatul îl primea cu bucurie, dar îl întreba mereu:

— Astăzi pleci iar?

Andrei răspundea de fiecare dată:

— Da, dar mă întorc duminica viitoare.

Și s-a întors.

Într-o seară, la trei luni după ce fuseserăm găsiți în zăpadă, Levko a desenat trei oameni lângă o casă galbenă. Pe unul l-a făcut foarte înalt, pe unul mic și pe mine cu părul ridicat de vânt.

— Cine este acesta? l-am întrebat, arătând spre bărbatul înalt.

— Tata.

— Iar aceasta?

— Tu.

— De ce ai desenat casa fără ușă?

Levko a ridicat din umeri.

— Pentru că nu mai avem nevoie să plecăm.

Am întors capul ca să nu-mi vadă lacrimile.

Ne-am mutat într-un apartament mic, lângă o școală și o brutărie. Diminețile miroseau a pâine caldă. Lucram la o firmă de contabilitate, verificam facturi și învățam să-mi folosesc din nou numele fără să tresar. La prânz, îl sunam pe Levko. Seara, îi citeam până adormea cu obrazul pe brațul meu.

Nu era o viață spectaculoasă.

Era a mea.

Într-o zi de noiembrie, am găsit într-o cutie poștală o scrisoare de la Sofia. Fusese eliberată în așteptarea procesului. Nu cerea iertare. Spunea că Andrei o abandonase, că eu îi distrusesem viitorul și că, dacă renunț la plângere, îmi poate spune unde sunt actele care mai lipseau din casa mamei.

Am citit scrisoarea până la capăt.

Apoi am rupt-o în două.

În aceeași seară, Andrei m-a sunat.

— Sofia ți-a scris?

— Da.

— Vrei să vorbim despre asta?

— Nu.

— Pot veni.

— Nu în seara asta.

A tăcut.

— Olena, îmi pare rău.

— Știu.

— Nu este suficient.

— Nu.

— Dar pot continua să-ți arăt că m-am schimbat.

Am privit spre camera lui Levko. Pe birou era desenul casei fără ușă.

— Atunci continuă să fii tată. Restul nu-mi mai cere.

— Înțeleg.

De data aceasta, l-am crezut.

A venit primul îngheț. Levko și-a pus fularul galben și a fugit în parc, unde frunzele se lipeau de tălpile lui. Eu am rămas pe banca de lângă alee, cu puloverul vechi peste haină.

Nasturele de lemn în formă de frunză fusese desprins în noaptea viscolului. Îl găsisem luni mai târziu în buzunar și îl cususem la loc cu ață albă. Nu mai arăta perfect. Avea o crăpătură fină pe margine.

Dar ținea.

Levko s-a întors alergând și mi-a prins mâna.

— Mamă, hai acasă.

M-am ridicat.

Pentru prima dată după mulți ani, cuvântul acela nu mai însemna o clădire din trecut, o ușă încuiată sau o femeie care îmi purta lucrurile.

Însemna locul unde cineva se întorcea la mine.

Am strâns nasturele de lemn între degete și am mers alături de fiul meu prin frunzele înghețate.

Ușa noastră era deschisă.