PARTEA 4 — Am găsit un bon de motel în buzunarul soțului meu, iar când am deschis ușa, soacra mea a amuțit

PARTEA 4

În secunda următoare, Andrei a întins mâna spre telefonul Alinei.

Mihai l-a prins de încheietură.

— Nu te atingi de nimic.

— Dă-mi drumul!

— Nu.

A fost prima dată când l-am văzut pe Mihai refuzându-i ceva fără să ridice vocea. Tocmai de aceea, Andrei a înțeles că pierduse controlul.

A sunat telefonul meu.

Număr necunoscut.

Am răspuns.

— Doamna Elena? Sunt inspectorul Radu Marinescu. Ați fost menționată într-un dosar mai vechi. Trebuie să veniți la secție împreună cu domnul Mihai și cu Alina.

— Despre accident?

La celălalt capăt s-a făcut o pauză.

— Despre accident și despre o casetă pe care am primit-o în această dimineață.

Andrei a încremenit.

— Ce casetă? a întrebat el.

Inspectorul a auzit vocea lui.

— Domnul Andrei este acolo?

— Da.

— Să nu părăsească locuința.

Andrei s-a repezit spre ușă.

Mihai l-a oprit din nou, iar eu am făcut un pas în față.

— Ai auzit. Rămâi aici.

— Elena, nu știi ce faci.

— Pentru prima dată, știu exact ce fac.

A sunat apoi avocatul pe care îl angajase Andrei cu câteva luni înainte. Telefonul era pe masă, lângă cheia cu frunza roșie.

— Domnule Pop, trebuie să veniți imediat, a spus Andrei.

Avocatul a ascultat fără să-l întrerupă.

— Am nevoie să mă reprezinți.

— Nu mai pot face asta.

— Ce înseamnă că nu mai poți?

— Înseamnă că ieri am aflat că mi-ai ascuns existența transferurilor și că ai folosit numele meu într-un document. Îți voi trimite astăzi retragerea din reprezentare.

— Plătesc dublu.

— Nu este o problemă de bani.

Andrei a închis și a aruncat telefonul pe masă.

Atunci Alina a pornit înregistrarea completă.

Nu fragmentul auzit în bucătărie.

Totul.

În cameră s-a auzit foșnetul unei pături, un robinet care picura și vocea lui Andrei, leneșă, sigură pe ea.

„Elena o să creadă că m-am îndrăgostit de tine. Este mai ușor așa. Dacă află despre cont, o să pară disperată. Dacă vorbește despre accident, nimeni nu o să o creadă. Era în mașină în noaptea aceea, nu-i așa?”

Alina răspunsese, cu voce tremurată:

„Eu nu știu ce s-a întâmplat în noaptea aceea.”

„Știi destul. Fratele lui Mihai a murit, tu erai în mașină, iar Elena a semnat declarația fără să întrebe. Dacă spui că ea conducea, povestea se închide.”

„Dar nu ea conducea.”

„Nu contează cine conducea. Contează cine este crezut.”

Natalia a scos un sunet scurt și s-a așezat.

Mihai și-a dus mâna la gură.

Eu am rămas în picioare, cu ochii fixați pe Andrei.

— Erai acolo? am întrebat.

El nu a răspuns.

— În noaptea accidentului, erai în mașină cu fratele lui Mihai?

— Nu a fost așa.

— Atunci cum a fost?

Andrei și-a deschis gura, dar nu a găsit nicio versiune care să-l salveze.

Alina a scos din dosar o fotografie îndoită. Era făcută pe un drum de țară, lângă o mașină răsturnată. În fundal se vedea un indicator ruginit, iar în colțul imaginii apărea mâna unui bărbat cu un ceas mare, negru.

Ceasul lui Andrei.

Îl purta și acum.

— Fotografia era în dulapul motelului, a spus Alina. Dar cineva a luat documentele înaintea noastră. Inspectorul a primit copia de la o femeie care lucrase atunci la motel.

Andrei a început să respire greu.

— Ea nu știe nimic.

— Ba știe, am spus. Și acum știe și poliția.

O mașină a oprit în fața casei.

Apoi încă una.

Natalia s-a ridicat cu greu și s-a apropiat de fiul ei.

— M-ai lăsat să cred că Elena este problema. Ai venit la masa mea după ce ai furat de la ea. Ai zâmbit copiilor după ce ai pregătit să-i iei de lângă mama lor.

— Mamă, te rog.

— Nu-mi mai spune mamă ca să scapi de ce ai făcut.

Ușa s-a deschis, iar inspectorul Marinescu a intrat cu un coleg. Nu a fost nevoie să ridice vocea.

— Andrei Popescu, trebuie să veniți cu noi pentru declarații.

— Sunt acuzat?

— În acest moment, sunteți reținut pentru fals, fraudă și obstrucționarea anchetei privind accidentul rutier.

Andrei s-a uitat spre mine.

— Elena, spune-le că a fost o neînțelegere.

M-am uitat la copiii mei, care apăruseră pe hol în pijamale. Mara ținea o pătură verde, iar Luca își strângea în brațe ursulețul cu o ureche cusută.

— Nu mai pot spune minciuni pentru tine, Andrei.

I-au pus cătușele.

Nu am simțit bucurie.

Doar o oboseală atât de adâncă, încât mi s-au înmuiat genunchii.

Când polițiștii l-au scos, Andrei a trecut pe lângă oglinda din hol. În ea, și-a văzut chipul pentru prima dată fără să poată controla ce vedeau ceilalți.

A început să plângă.

Nu pentru mine.

Pentru că înregistrarea îl făcuse să-și audă propria voce.

„Dacă vorbește despre accident, nimeni nu o să o creadă.”

Cuvintele îi reveneau din telefon, reci și limpezi.

S-a oprit în fața oglinzii.

— Eu am spus asta? a șoptit.

Inspectorul nu i-a răspuns.

Mihai a rămas în bucătărie, cu mâinile sprijinite de masă. Alina plângea în tăcere. Natalia își ținea agrafa de sidef în palmă.

Iar eu am intrat în camera lui Andrei.

Dulapul era aproape gol.

Rămăseseră doar trei umerașe, o curea și o fotografie de familie lăsată în spatele sertarului. În fotografie, Andrei zâmbea cu o mână pe umărul meu. Mara avea un dinte lipsă, iar Luca ținea în brațe o minge roșie.

Am luat fotografia.

Nu am rupt-o.

Am pus-o într-o cutie cu lucrurile copiilor.

A doua zi, banca a blocat transferurile. Avocatul lui Pop mi-a trimis toate copiile actelor. Dosarul cu semnătura falsificată a ajuns la poliție, iar ancheta a arătat că Andrei condusese mașina în noaptea accidentului.

Fratele lui Mihai murise încercând să-l oprească după ce Andrei, băut, luase mașina fără permisiune. Andrei o convinsese pe Alina, pe atunci adolescentă, să tacă. Eu semnasem declarația doar pentru că el îmi spusese că fusese un accident simplu și că Mihai nu ar fi suportat adevărul.

Zece ani trăisem într-o minciună construită chiar de omul pe care îl crezusem protector.

La șase săptămâni după arestare, m-am mutat cu copiii într-un apartament mic din Brașov. Avea ferestre spre o curte cu castani și o bucătărie îngustă în care abia încăpeau două scaune.

Dar dimineața intra lumină.

Am început să lucrez din nou la o firmă de contabilitate. Îmi făceam cafeaua la șase și douăzeci, puneam sandvișurile în cutii cu numele copiilor și verificam buzunarele hainelor înainte de spălat.

Într-o miercuri, Mara a venit de la școală cu un desen.

Eram noi trei sub un copac mare. Eu aveam mâinile întinse, iar copiii țineau câte o stea galbenă.

— De ce nu l-ai desenat și pe tata? am întrebat.

Mara s-a gândit puțin.

— Pentru că în desenul meu plouă, iar el nu știa să țină umbrela.

Am strâns-o în brațe.

Luca a adăugat:

— Noi știm acum.

În prima zi cu zăpadă, am mers cu toții până la piață. Aerul mirosea a lemn ars, iar pașii noștri scârțâiau pe trotuar.

Atunci am primit ultimul mesaj de la Andrei.

„Am ieșit. Putem vorbi? Nu vreau bani. Vreau doar să-mi dai o șansă să le explic copiilor.”

Am privit ecranul mult timp.

Apoi i-am răspuns:

„Copiii nu au nevoie de explicațiile tale. Au nevoie de liniște. Nu ne mai căuta.”

Am blocat numărul.

Nu l-am urât.

Dar nici nu mai eram femeia care îi acoperea greșelile cu propria viață.

Seara, am intrat în bucătărie și am deschis mașina de spălat. În buzunarul unei haine de iarnă am găsit brelocul Alinei, cel cu frunza roșie. Îl luasem din greșeală în ziua aceea, când strânsesem lucrurile de pe masă.

L-am așezat pe raft, lângă cutia cu desenul Marei.

Frunza de metal a prins lumina din fereastră.

Pentru prima dată după zece ani, nu mai aveam nimic de ascuns.

Și casa mea nu mai aștepta pe nimeni.