PARTEA 4 — Soția mea urma să fie îngropată când sicriul s-a înclinat, iar chipul cumnatei mele s-a golit de culoare

PARTEA 4

La 10:06, telefonul meu a început să vibreze fără oprire.

Partenerii companiei voiau explicații. Banca cerea confirmarea transferurilor. Jurnaliștii se îngrămădeau la intrarea clinicii.

Natalia făcuse publică o declarație în care mă numea instabil și incapabil să conduc firma.

Am privit ecranul și am închis telefonul.

— Nu puteți tăcea, spuse inspectorul Dima. Vor folosi tăcerea împotriva dumneavoastră.

— Nu tac. Aleg unde vorbesc.

Avocatul familiei, Pavel Rudenko, a intrat în salon cu fața transpirată.

— Alexandru, trebuie să semnezi o declarație prin care confirmi că ai autorizat transferurile.

— Nu am autorizat nimic.

— Semnătura electronică este a dumneavoastră.

— Atunci verificați de unde a fost folosită.

Pavel și-a scos ochelarii.

— Natalia mi-a spus că ai acceptat să renunți temporar la conducere.

— Natalia ți-a spus multe.

— Nu pot să te reprezint dacă nu îmi dai acces la toate conturile.

— Nu te mai reprezintă pe tine familia mea. Te reprezintă banii ei.

A rămas nemișcat.

— Îți retrag mandatul, am spus.

Pavel și-a strâns mapa.

— Dacă te lupți cu ei, vei pierde tot.

— Poate. Dar nu-mi mai îngrop soția ca să păstrez o companie.

În după-amiaza aceea, poliția a mers la clinică. Doctorul Lozovoi a încercat să plece prin spatele clădirii, dar inspectorul Dima îl aștepta lângă ușa de serviciu.

— Unde mergeți, doctore?

— Am o urgență.

— Urgența este în biroul dumneavoastră.

În calculatorul lui au găsit o copie a certificatului de deces, creată cu două ore înainte ca Mariana să fie adusă la clinică. Au găsit și mesajele Nataliei.

Ea îi scria: „După ceremonie, transferul trebuie finalizat. Alexandru nu va mai putea verifica nimic.”

Dar cea mai grea dovadă nu era un mesaj.

Era vocea mea.

Înregistrarea fusese făcută cu o cameră ascunsă din biroul companiei. Cu trei zile înainte, Natalia mă chemase acolo și îmi pusese în față actele de transfer.

— Semnează, îmi spusese. Este doar o măsură temporară.

— De ce mă presezi?

— Pentru că Mariana este bolnavă și tu nu mai gândești limpede.

— Nu voi renunța la controlul companiei.

— Atunci vei pierde totul.

— Nu mă amenința.

— Nu te ameninț. Îți explic ce se va întâmpla.

Când am ascultat acea conversație în camera de anchetă, mi-am auzit propria voce tremurând. Pentru prima dată, am înțeles cât de mult mă împinseseră spre frică.

Inspectorul a lăsat înregistrarea să meargă până la capăt.

Vocea mea spunea:

— Dacă pățește ceva Mariana, voi ști că voi sunteți vinovați.

Natalia răspundea rece:

— Dacă pățește ceva, nimeni nu va mai crede un bărbat care nu a putut să-și protejeze propria soție.

Am oprit sunetul.

Nu am plâns.

Nu mai aveam lacrimi.

În aceeași seară, mama a venit la clinică singură. Nu mai purta mătăniile. Mâinile îi erau goale.

— Spune-mi că nu ai știut, i-am cerut.

A închis ușa salonului.

— Nu am știut că o vor îngropa vie.

— Dar ai știut ce urmau să facă?

Mama s-a așezat.

— Tatăl tău a vrut să divorțeze de mine. Descoperise că transferasem bani către fratele meu. Când a spus că va merge la poliție, Natalia l-a amenințat. În noaptea accidentului, eu am mințit pentru ei.

— Accidentul nu a fost un accident?

A început să plângă.

— Frâna fusese tăiată. Eu am văzut mașina înainte să plece și nu am spus nimic.

În salon s-a auzit doar aparatul care măsura bătăile inimii Marianei.

— De ce mi-ai cerut să o acopăr cu pământ?

Mama și-a plecat capul.

— Natalia mi-a spus că, dacă Mariana supraviețuiește, va spune tot. Mi-a spus că și Sofia va fi în pericol.

— Și ai crezut-o?

— Am fost lașă.

A fost prima dată când mama mi-a spus adevărul fără să-l ascundă în rugăciuni.

A doua zi, Mariana s-a trezit.

Sofia dormea pe scaun, cu portretul mamei în brațe. Când Mariana a deschis ochii, primul lucru pe care l-a întrebat a fost:

— De ce miroase a spital?

Am râs și am plâns în același timp.

— Pentru că ai vrut să ne sperii pe toți.

Ea a încercat să zâmbească.

— Nu am vrut să vă sperii. Am vrut să rămân vie.

Roza stătea lângă fereastră.

Mariana a privit-o mult timp.

— Mamă?

Roza a venit la pat și i-a prins mâna.

— Sunt aici.

— Ai ajuns la înmormântare?

— Am ajuns înainte să te îngroape.

Mariana a închis ochii.

— Știam că vei veni.

Ancheta a durat patru luni. Natalia a fost arestată pentru fraudă, falsificarea documentelor medicale și complicitate la tentativa de omor. Doctorul Lozovoi a recunoscut totul după ce mesajele au fost prezentate în fața lui.

Mama nu a fost arestată în aceeași zi.

A depus mărturie.

Apoi a predat poliției caietul tatălui meu, pe care îl ascunsese timp de douăzeci și șase de ani. În el erau notate plățile, amenințările și numele tuturor celor care îl urmăreau.

Procesul nu a avut nimic spectaculos.

Nu au existat strigăte ca în filme. Doar hârtie, declarații și uși grele care se închideau.

Când Natalia a intrat în sala de judecată, nu mai zâmbea.

— Alexandru, putem vorbi? m-a întrebat.

— Nu mai avem ce vorbi.

— Am făcut totul pentru companie.

— Ai făcut totul pentru tine.

— Îți pot explica.

— Mi-ai explicat deja. Te-am auzit.

A înțeles atunci că propria ei voce era cea care o condamnase.

Nu am simțit bucurie.

Doar oboseală.

După proces, biroul meu a rămas gol. Am scos tabloul cu fotografia familiei și am lăsat pe perete doar urma mai deschisă a prafului.

Pe masa din sala de ședințe se afla geanta de pânză a Rozei. Firul roșu cusut în formă de frunză era desfăcut într-un colț.

Am dus-o acasă.

Săptămâni mai târziu, Mariana a putut merge singură. Încă obosea repede, iar Sofia îi pregătea ceaiul exact cum îi plăcea.

Într-o seară de martie, stăteam toți trei în bucătărie. Afară ningea pentru prima dată după mult timp, deși primăvara începuse deja.

Sofia desena ceva pe o foaie.

— Ce este? am întrebat.

— O casă cu două uși, răspunse ea.

— De ce două?

— Una pentru oamenii care vin. Una pentru oamenii care trebuie să plece.

Mariana a privit-o și i-a mângâiat părul.

— Și noi unde suntem?

Sofia a desenat trei figuri lângă o fereastră.

— Noi suntem înăuntru. Dar ușa nu mai este încuiată.

Am vândut compania câteva luni mai târziu. Nu pentru că pierdusem, ci pentru că nu mai voiam să-mi măsor viața în contracte și conturi. Am deschis un atelier mic de mobilier într-un oraș de lângă râu.

Dimineața mirosea a lemn tăiat și cafea.

Sofia a început să studieze fotografia.

Mariana a lucrat cu femei care își căutau familiile după adopții și despărțiri vechi.

Roza s-a mutat aproape de noi. În fiecare duminică aducea pâine caldă și povestea despre copilăria Marianei.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Natalia, trimis din centrul de detenție.

„Alexandru, compania nu mai există, dar noi am putea începe din nou. Am făcut greșeli. Vino să vorbim.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi i-am răspuns:

„Nu mai sunt omul pe care l-ai cunoscut. Și nu mai deschid ușa pentru cei care au încercat să mă îngroape împreună cu soția mea.”

Am șters mesajul.

Nu am simțit furie.

Doar liniște.

În acea seară, Mariana a pus geanta de pânză pe un raft din atelier. Firul roșu în formă de frunză era încă desfăcut, așa că am reparat cusătura cu grijă.

— De ce o păstrezi? am întrebat-o.

Mariana a zâmbit.

— Pentru că, într-o zi, ai văzut-o și totuși ai ales să mă pierzi.

M-am uitat la ea.

— Iar tu ai ales să mă mai găsești.

Afară, zăpada se topea pe acoperișuri. Înăuntru, lumina cădea peste geantă și peste mâinile noastre.

Firul roșu nu mai ținea doar o frunză.

Ținea întreagă familia laolaltă.

De data aceasta, nimeni nu a mai închis poarta.