În a noua lună de sarcină, soțul m-a împins spre prăpastie, iar când m-am întors, zâmbetul lui a dispărut

În clipa în care soțul meu m-a împins de pe poteca înghețată, am înțeles că nu mai voia să mă sperie, ci să mă omoare.

Picioarele mi s-au desprins de pământ, iar lumea s-a răsturnat într-un vârtej de zăpadă și stâncă. M-am prins cu ambele mâini de o ieșitură îngustă, însă greutatea burții mă trăgea în jos. Eram în a noua lună de sarcină. Copilul meu trebuia să se nască în câteva zile.

— Ține-te! — am strigat, deși știam că singurul om care mă putea ajuta era chiar deasupra mea.

Vântul mi-a smuls vocea și a aruncat-o în vale. Deasupra, Andrei stătea nemișcat. Avea pe fular o mică broșă de aramă în formă de munte, un obiect pe care i-l dăruisem la prima noastră aniversare. Acum broșa strălucea rece, ca și cum nu ar fi aparținut niciodată bărbatului pe care îl iubisem.

— Andrei, te rog! — am șoptit. — Ajută-mă să mă ridic!

El s-a apropiat de margine și s-a uitat în jos. Pentru o secundă, chipul lui părea gol. Apoi a zâmbit.

— Nu te mai agita, Elena. Oricum nu mai ai mult.

— Ce vrei să spui?

— Tu și copilul nu veți suferi prea mult.

Mi s-a făcut frig nu din cauza viscolului, ci din cauza vocii lui. Nu era furie acolo. Nu era panică. Era un calcul terminat.

Am încercat să-mi lipesc pieptul de stâncă. Mâinile îmi amorțeau, iar mănușa dreaptă se desfăcuse la încheietură. În fiecare secundă, degetele alunecau câte puțin.

— Andrei, sună la salvare!

El nu a răspuns.

În schimb, am auzit pași pe zăpadă. O voce de femeie s-a apropiat din spatele lui.

— A căzut?

Era Natalia Romanov, colega pe care Andrei o numea mereu „doar asistenta lui”.

— Da, a răspuns el.

— Și dacă trăiește?

Andrei a râs încet.

— Pentru cincizeci de milioane de dolari, ar fi mai bine să nu trăiască.

Am închis ochii. În buzunarul hainei simțeam marginea tare a unei fotografii de la ecografie, prinsă într-un suport mic de lemn. O purtam peste tot. În fotografie, fiul nostru părea doar o umbră albă, dar pentru mine era întreaga lume.

— Cincizeci de milioane? — a întrebat Natalia.

— Polița este încheiată. Beneficiarul sunt eu. După naștere, suma ar fi fost mai complicat de obținut.

Mi-am mușcat buza ca să nu țip. Andrei își pregătise totul. Drumul, viscolul, minciuna.

— Ar trebui să plecăm, a spus Natalia. Mi-au înghețat picioarele.

— Mai așteptăm cinci minute.

Am privit spre cerul alb. Nu mai puteam simți tălpile. Burta mi se încordase, iar copilul se mișca slab sub palmele mele.

— Rămâi cu mine, puiule, am murmurat. Mama nu te lasă.

Vocea lui Andrei s-a îndepărtat.

— Nimeni nu va ști că am fost aici atât de mult.

Pașii lor s-au stins în furtună. Am rămas singură, cu obrazul lipit de gheață și cu fotografia de ecografie apăsată în buzunar.

Am numărat respirațiile. Una. Două. Trei.

Apoi, prin perdeaua de ninsoare, a apărut o lumină. S-a mișcat încet pe stâncă, s-a oprit, apoi a coborât spre mine.

— Este cineva acolo? — a strigat un bărbat.

Am încercat să răspund, dar din gât mi-a ieșit doar un sunet răgușit.

Lumina s-a apropiat. Un salvator s-a întins peste margine și a întins mâna spre mine.

— Nu vă mișcați! Vă scot de acolo!

Am ridicat degetele înghețate către mâna lui, în timp ce el se târa încă un metru spre margine, iar carabiniera îi atârna de centură…

PARTEA 2

Carabiniera s-a închis cu un clic scurt, aproape liniștitor, iar salvatorul mi-a strigat să nu-mi desprind mâinile de pe burtă.

— Cum vă numiți? — m-a întrebat el.

— Elena… Elena Șevciuc.

— Bine, Elena. Uitați-vă la mine. Nu la vale. La mine.

Îl chema Nicolae. Avea o barbă acoperită de cristale de gheață și o lanternă prinsă de cască. M-a legat de coarda lui, a verificat de două ori nodul și a început să mă ridice. Fiecare centimetru a fost o explozie de durere. Când genunchii mi-au atins pământul tare, am încercat să mă ridic, dar am căzut în brațele lui.

— Copilul? — am întrebat.

— Încă este cu dumneavoastră. Respirați. Ambulanța vine.

M-a învelit cu o pătură portocalie, aspră, care mirosea a fum și a material ud. Am strâns-o la piept și am simțit din nou fotografia de ecografie în buzunar. Rama de lemn se crăpase, dar hârtia era întreagă.

În mașina de salvare, la ora șapte și douăzeci, asistenta mi-a măsurat tensiunea.

— Soțul dumneavoastră știe unde sunteți?

— El m-a împins.

Femeia a încremenit cu stetoscopul în mână.

— Sunteți sigură?

— L-am văzut. L-am auzit.

Nicolae stătea lângă ușă și m-a privit atent.

— Cum îl cheamă?

— Andrei Șevciuc.

Chipul lui s-a schimbat.

— El a sunat la salvare.

Am simțit că îmi pierd aerul.

— Când?

— La aproape jumătate de oră după primul apel primit de la oamenii de pe poteca de jos. A spus că v-ați împiedicat și că a alergat să ceară ajutor.

— A mințit.

Nicolae a scos o tabletă din geanta medicală și a privit ecranul.

— A mai spus și că nu era nimeni cu dumneavoastră.

Am închis ochii. În minte mi-a revenit vocea Nataliei: „Și dacă trăiește?” Apoi vocea lui Andrei: „Pentru cincizeci de milioane de dolari…”

La spital, medicii au constatat că aveam o fractură la gleznă, coaste fisurate și hipotermie severă. Copilul era slăbit, dar viu. M-au dus imediat într-o sală luminată orbitor, unde o doctoriță mi-a prins un senzor de deget.

— Vom face operația acum, a spus ea. — Bebelușul nu mai poate aștepta.

— Nu-l lăsați să intre.

— Pe soț?

— Pe nimeni care vine cu el.

În timp ce mă pregăteau, ușa s-a deschis brusc. Andrei a intrat cu părul ud și cu broșa de aramă prinsă la fular.

— Elena! — a strigat el. — Slavă Domnului, ești vie!

A venit spre mine, dar am ridicat mâna.

— Nu mă atinge.

El s-a oprit, prefăcându-se rănit.

— Ai fost speriată. Ai căzut. Nu știi ce spui.

— Natalia era cu tine.

Pentru prima dată, zâmbetul i-a dispărut.

— Natalia? Nu știu despre cine vorbești.

— Ai spus că pentru cincizeci de milioane ar fi mai bine să mor.

Asistenta a lăsat tava metalică să-i scape din mână. Sunetul a răsunat în încăpere.

Andrei s-a apropiat de pat.

— Ești confuză, Elena. Medicii vor crede că ai halucinații.

— Nicolae a auzit apelul tău. Știe când ai sunat.

— Atunci întreabă-l ce a văzut. Nimic.

Ușa s-a închis între noi, iar operația a început. Ore mai târziu, fiul meu s-a născut prin cezariană. I-am auzit plânsul și am simțit că lumea, pentru o clipă, se oprește.

Când am deschis ochii, Nicolae stătea lângă pat. În mână ținea fotografia de ecografie, scoasă din buzunarul hainei mele.

— Am găsit asta în timpul salvării, a spus el. Dar mai am ceva.

A pus pe masă o cameră mică, prinsă de echipamentul lui.

— Era pornită când am ajuns la dumneavoastră. A înregistrat tot ce s-a auzit deasupra stâncii.

Mi-am ținut respirația.

— Și ai păstrat înregistrarea?

— Da. Dar nu este singura problemă. Poliția a găsit un mesaj trimis de pe telefonul lui Andrei către Natalia, cu o oră înainte de plecare. Procurorul vrea să vă arate ambele dovezi mâine dimineață. Numai că, în seara aceea, telefonul meu a început să vibreze fără oprire.

Pe ecran apărea un număr necunoscut.

Am răspuns.

— Doamnă Șevciuc, a spus o voce de bărbat, dacă depuneți plângere, copilul dumneavoastră nu va ajunge niciodată acasă…

PARTEA 3

Vocea a tăcut după acea amenințare, dar eu am rămas cu telefonul lipit de ureche, ascultând respirația necunoscutului.

— Cine sunteți? — am întrebat.

— Cineva care știe unde este fiul dumneavoastră.

Am apăsat butonul de înregistrare și i-am făcut semn asistentei să cheme poliția. În mai puțin de două minute, doi agenți au intrat în salon. Când au auzit vocea, apelul s-a întrerupt.

A doua zi, la ora zece, m-au dus într-o sală mică de la poliție. Aveam piciorul imobilizat, iar copilul dormea într-un coș transparent lângă mine. Nicolae stătea în spatele meu. Pe masă se afla camera lui, un telefon sigilat și un dosar cu margini verzi.

Andrei a intrat cu un avocat tânăr. Natalia venea în urma lui, palidă și încordată.

— Soția mea este traumatizată, a spus Andrei. Nu poate fi considerată martor de încredere.

— Dar înregistrarea poate fi considerată, a răspuns inspectorul.

A apăsat un buton.

Mai întâi s-a auzit vântul. Apoi vocea mea, sfâșiată de frică.

— Andrei, te rog, ajută-mă!

A urmat vocea lui, limpede, rece.

— Tu și copilul nu veți suferi prea mult.

Natalia a dus mâna la gură.

Înregistrarea a continuat.

— Pentru cincizeci de milioane de dolari, ar fi mai bine să nu trăiască.

Andrei s-a ridicat brusc.

— Este tăiată! Cine știe ce a spus înainte?

Nicolae a făcut un pas înainte.

— Eu am pornit camera înainte să cobor. Fișierul are marcajul timpului și nu a fost modificat.

Inspectorul a pus pe masă și telefonul sigilat.

— Iar mesajele confirmă planul. La ora paisprezece și șase minute, dumneavoastră i-ați scris Nataliei: „După prăpastie, mergem direct la cabană. Polița intră în vigoare după naștere.”

Natalia a început să plângă.

— Mi-ai spus că era doar o sperietură, Andrei!

— Taci!

— Mi-ai spus că nu o vei împinge!

Andrei a lovit cu palma masa.

— Nu am împins-o! A alunecat!

Inspectorul a pornit următoarea înregistrare. Se auzea exact clipa în care el striga: „Nu te mai agita, Elena. Oricum nu mai ai mult.” Apoi, zgomotul căderii.

Andrei a amuțit.

Eu m-am uitat la el. Bărbatul care îmi jurase că mă va proteja își privea propriile cuvinte ca pe niște obiecte murdare, imposibil de ascuns.

— De ce? — am întrebat.

El nu mi-a răspuns.

Inspectorul a deschis dosarul cu margini verzi.

— Mai este ceva. Polița de cincizeci de milioane nu a fost singurul motiv. În ultimele șase luni, domnul Șevciuc a transferat din conturile comune aproape un milion de lei către firme controlate de Natalia. De asemenea, a falsificat semnătura dumneavoastră pe cererea prin care ea ar fi devenit tutorele copilului, în cazul decesului dumneavoastră.

Am simțit cum mi se răcește sângele.

— Voia să-mi ia copilul?

Natalia a început să plângă mai tare.

— A spus că băiatul va rămâne cu mine până când el își rezolvă datoriile.

Andrei a privit-o cu ură.

— Nu trebuia să vorbești.

În acel moment, ușa s-a deschis. O procuratoare a intrat cu un mandat în mână.

— Andrei Șevciuc, sunteți reținut pentru tentativă de omor, fraudă și fals în acte.

El s-a uitat la mine, nu la procuratoare.

— Elena, putem rezolva asta. Suntem o familie.

Am strâns fotografia de ecografie în palmă.

— Nu ai vrut o familie. Ai vrut banii.

Agenții i-au pus cătușele. Natalia a fost reținută separat, iar avocatul lui Andrei a ieșit din sală fără să-l mai privească.

Credeam că totul se terminase. Dar, chiar înainte să părăsesc încăperea, inspectorul a primit un apel. A ascultat câteva secunde și a devenit brusc palid.

— Doamnă Șevciuc, trebuie să plecăm imediat. Bărbatul care v-a amenințat nu era un necunoscut. El lucrează pentru persoana care a finanțat toate firmele lui Andrei…