M-am întors după patru ani și mi-am găsit soția pedepsită în propria curte, dar când am pomenit banii, mama a amuțit

În clipa în care am intrat pe poartă, sora mea a ridicat paharul și i-a spus soției mele să nu mai apară în fața musafirilor.

— O femeie cheală și slabă ca tine strică toată atmosfera, Oksana. Măcar ascunde-te până pleacă lumea!

Oksana era în genunchi, lângă treptele casei, și aduna cu mâinile goale cioburile unei farfurii. Avea capul ras până la piele. Obrajii îi erau atât de scobiți, încât pentru o clipă nu am recunoscut-o. Lângă ea stătea o găleată cu apă tulbure, iar degetele îi tremurau în timp ce o bucată de porțelan îi tăia palma.

Eu rămăsesem în spatele porții, cu mâna încleștată pe mânerul valizei.

Nimeni nu știa că mă întorsesem.

— Adună bine, Oksana! a strigat mama din sufragerie. Dacă se taie cineva, îți scad mâncarea pentru două zile!

— Mi se face rău, Galina, a șoptit Oksana.

— Ție ți se face rău numai când trebuie să muncești.

Mi s-a strâns stomacul. În urmă cu patru ani, plecasem în Canada cu o geantă, un pașaport și promisiunea că mă voi întoarce repede. Munca din uzina metalurgică din Calgary se transformase în ture de câte douăsprezece ore. Trimiteam mamei între două și trei mii de dolari în fiecare lună, pentru renovarea casei, pentru tratamentul Oksanei și pentru viitorul nostru.

Aproape o sută de mii de dolari.

În fiecare apel, Oksana îmi zâmbea și repeta că totul era în regulă. În ultimele luni, însă, nu mai pornea camera.

— Internetul merge prost, iubirea mea, îmi spusese.

Acum înțelegeam de ce.

Sora mea, Irina, a ieșit în curte într-o rochie nouă, cu paiete aurii la guler. Ținea un pahar de vin și privea cioburile ca pe niște insecte.

— Mai repede! Ne trebuie farfurii pentru cină.

— Nu am mâncat de ieri, a spus Oksana.

Irina a râs.

— După tot ce ai furat, ar trebui să fii sătulă pentru o săptămână.

Oksana s-a sprijinit de perete. Purta o bluză veche, cu mâneca desfăcută la încheietură. Pe gât îi rămăsese o urmă roșiatică, acolo unde fusese cândva lanțul de aur cu medalionul meu în formă de pasăre. I-l dăruisem la aniversarea a cinci ani de căsnicie.

Acum medalionul atârna la gâtul mamei.

— Mamă, te rog, lasă-mă să-l sun pe Andrei, a murmurat Oksana.

Galina a apărut în prag și și-a acoperit medalionul cu palma.

— De ce? Ca să-i umpli capul cu minciuni?

— Trebuie să știe că sunt bolnavă.

— Medicii spun orice ca să ia bani.

— Mi-au spus că trebuie să continui tratamentul.

Mama și-a încrucișat brațele.

— Fiul meu îmi trimite bani mie. Eu hotărăsc ce fac cu ei.

— Banii erau și pentru mine.

— Tu ai adus singură nenorocirea asta asupra ta.

Am privit prin curte: mașina nouă a mamei, terasa refăcută, televizorul uriaș din sufragerie și salonul de manichiură pe care Irina îl deschisese în oraș.

Oksana dormea în cămară.

Am deschis poarta.

Valiza a căzut pe dale cu un zgomot sec.

Irina a scăpat paharul. Galina a dus mâna la piept. Oksana a ridicat privirea și a rămas nemișcată.

— Andrei…

M-am dus la ea și am îmbrățișat-o. Era atât de ușoară, încât mi-a fost teamă să nu-i frâng coastele.

— M-am întors, iubirea mea.

A început să plângă fără sunet.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat.

Mama a intervenit imediat.

— Pentru că ne-a furat, a distrus lucruri și a devenit imposibilă.

Am privit medalionul de la gâtul ei.

— Inclusiv pasărea aceea?

Degetele mamei s-au strâns peste aur.

Oksana a șoptit:

— L-a luat când am vrut să vând lanțul pentru tratament.

Am simțit că pereții se apropie de mine.

— Ce boală ai?

Oksana a închis ochii.

— Cancer. De unsprezece luni.

Am înțeles atunci că, timp de aproape un an, trimisesem bani pentru o femeie care fusese lăsată să moară flămândă în casa familiei mele.

— Plecăm la spital, am spus.

Galina s-a așezat în prag și ne-a blocat drumul.

— Nu pleacă nicăieri până nu discutăm despre ce ai făcut tu, Andrei.

Mi-am auzit propria respirație. Apoi mi-am scos haina și am ridicat mâneca. Pe braț aveam arsuri vechi și tăieturi de la anii petrecuți lângă utilaje.

— Am venit să-mi salvez soția, nu să cer voie.

— Patru ani am avut grijă de casa asta! a strigat mama.

— Și de ce soția mea arată ca un schelet?

Irina a făcut un pas înainte.

— Tu ai ales să pleci. Nu ne acuza acum.

Am scos telefonul din buzunar. Pe ecran erau șaptesprezece apeluri pierdute din Canada și un mesaj de la avocatul meu.

— Aveți dreptate, am spus încet. Țipetele nu repară nimic. De aceea am o veste pe care voiam să v-o spun mâine.

Galina s-a ridicat imediat.

— Ce veste?

Am privit pe rând chipurile lor. Lăcomia a apărut în ochii mamei înainte să rostesc suma.

— În urma accidentului de la uzină, am primit o despăgubire de un milion de dolari.

Irina și-a îndreptat spatele.

— Un milion?

Mama nu s-a uitat la Oksana. S-a uitat la telefonul meu.

— Atunci transferă banii în contul meu. Acum.

Am lăsat tăcerea să cadă între noi. Apoi am scos din geantă o mapă subțire, legată cu o panglică maro, și am așezat-o pe masa din hol.

— Sigur, mamă. Dar înainte trebuie să citești ceva.

Galina și-a întins mâna spre mapă. Degetele ei au atins panglica, iar eu am apăsat butonul de înregistrare de pe telefon…

PARTEA 2

Degetele mamei au rămas pe panglica maro.

— Ce este asta? a întrebat Irina.

— Un lucru pe care ar fi trebuit să-l vedeți înainte să-mi cereți banii, am răspuns.

Galina a smuls mapa de pe masă și a încercat să o deschidă. Am prins-o de încheietură.

— Nu încă.

— Cum îndrăznești să mă oprești în casa mea?

— Casa asta a fost plătită cu banii mei.

— Eu am administrat totul cât ai fost plecat!

Oksana s-a clătinat. Am prins-o de umeri, iar trupul ei rece s-a lipit de mine. De aproape, i-am simțit mirosul de dezinfectant și medicamente. În buzunarul bluzei avea un bilet mototolit de la spital, pătat cu apă.

— Mai întâi mergem la medic, am spus.

Galina s-a postat din nou în fața ușii.

— Nu pleci cu ea până nu lămurim furtul.

— Ce furt?

— A furat bijuterii, bani și documente.

— Atunci sunăm la poliție.

Mama a clipit. Pentru prima dată, vocea ei a pierdut siguranța.

— Nu mă amenința.

— Nu te ameninț. Îți ofer ocazia să repeți în fața lor ce ai spus acum.

Irina s-a apropiat cu telefonul în mână.

— Ai venit din Canada și te crezi mare judecător? Noi am ținut casa în picioare. Mama a plătit facturi, a cumpărat medicamente și a suportat toate crizele Oksanei.

— Cu ce bani?

— Cu banii tăi, normal.

— Și unde sunt medicamentele?

Nimeni nu a răspuns.

Pe frigider era prins un magnet în formă de munte, adus de mine din prima călătorie în Canada. Sub el, pe ușa albă, se vedea o listă de cumpărături. Nu apărea niciun medicament. Doar carne scumpă, vin și produse pentru salonul Irinei.

Am făcut o fotografie.

— Ce faci? a izbucnit mama.

— Îmi amintesc.

În drum spre baie, am văzut cămara. Ușa era fără clanță, iar înăuntru se afla un pat îngust, acoperit cu o pătură subțire. Pe un raft stăteau trei cutii goale de perfuzii și o cană cu marginea crăpată. Oksana și-a coborât privirea.

— Aici dormeam, mi-a spus.

— De cât timp?

— Din iarnă.

M-am întors spre mamă.

— Ai spus că ea locuiește confortabil.

— A vrut să stea acolo. E instabilă.

— Nu mai folosi cuvântul ăsta.

Am sunat la ambulanță. Galina a încercat să-mi smulgă telefonul.

— Dacă o duci, te va face de râs în spital!

— În spital va vorbi un medic, nu tu.

Oksana mi-a prins degetele.

— Andrei, nu te certa. Nu vreau să-ți distrug familia.

— Familia mea te-a lăsat să mori.

În mai puțin de zece minute, curtea s-a umplut de lumină albastră și pași grăbiți. Paramedicii au pus-o pe Oksana pe targă. Galina a încercat să le explice că soția mea era manipulatoare și periculoasă.

Unul dintre paramedici a privit-o lung.

— Doamnă, dacă mai împiedicați intervenția, chemăm poliția.

În ambulanță, Oksana mi-a spus că primise doar două tratamente în unsprezece luni. Restul banilor dispăruseră în facturi pe care nu le văzuse niciodată.

— Mi-au spus că ai refuzat tratamentul.

— Mi-au spus că nu mai trimiți suficient.

Am închis ochii. În mintea mea au apărut toate mesajele trimise mamei: «Mai pun bani luna viitoare», «Ai grijă de Oksana», «Să nu-i lipsească nimic».

La spital, medicul de gardă mi-a cerut să aștept pe coridor. După aproape o oră, a ieșit cu chipul grav.

— Starea ei este severă, dar nu fără speranță. Are nevoie de tratament imediat și de un plan nou.

— Faceți tot ce este necesar.

— Costurile vor fi mari.

Am scos cardul.

— Plătesc.

Telefonul a vibrat. Era avocatul meu din Canada, Radu Munteanu.

— Andrei, ai ajuns acasă?

— Da.

— Atunci ascultă-mă cu atenție. Nu transfera niciun ban nimănui. Despăgubirea nu este încă în contul tău personal.

M-am uitat prin geamul coridorului. Galina și Irina veniseră după mine. Mama ținea medalionul ascuns în pumn.

— De ce?

— Pentru că, înainte de plată, compania a acceptat să îți protejeze banii într-un fond controlat doar de tine. Și mai este ceva. Auditul nostru a urmărit fiecare transfer făcut de tine în ultimii patru ani.

Mi s-a oprit respirația.

— Ai găsit ceva?

Radu a tăcut o clipă.

— Am găsit mult mai mult decât cheltuieli suspecte. Dar trebuie să îți spun când ai martori și când putem înregistra legal discuția.

Am ridicat telefonul pe masă, fără să-mi desprind privirea de la mama mea.

— Sunt aici. Vorbește.

— În regulă. Întreab-o cine a autorizat retragerile. Și nu-i spune încă ce avem.

Galina a bătut în geamul ușii.

— Fiule, trebuie să discutăm singuri.

— Despre ce?

— Despre cum vei împărți milionul.

Irina a zâmbit și a adăugat:

— Salonul poate deveni o rețea. Cu banii tăi, desigur.

Am simțit telefonul vibrând din nou. Radu îmi trimisese un singur mesaj: «Începe cu întrebarea despre contul din oraș.»

Am deschis ușa salonului de așteptare.

— Mamă, unde ai trimis banii pe care ți i-am transferat în fiecare lună?

Fața ei s-a golit de culoare. Irina s-a uitat spre ieșire.

Apoi mama a spus ceva ce nu se potrivea cu nicio explicație pe care o pregătiseră.

— Banii aceia nu au fost niciodată ai tăi…

PARTEA 3

— Banii aceia nu au fost niciodată ai tăi, a spus Galina.

În sala de așteptare s-a făcut liniște. O asistentă a ridicat privirea de la calculator, iar Irina a făcut un pas înapoi.

— Repetă, am spus.

Mama și-a încleștat maxilarul.

— Erai plecat. Eu eram soția tatălui tău. Casa era responsabilitatea mea.

— Nu te-am întrebat cine era responsabil. Te-am întrebat unde au ajuns banii.

Ușa cabinetului s-a deschis. Radu intrase în spital cu o geantă neagră și un dosar gros. Îl chemase primul avion din București, după ce îi trimisesem fotografiile și mesajele mamei.

— Andrei, putem vorbi aici?

— Vorbim în fața lor.

Radu a pus pe masă extrasele bancare. Hârtiile au foșnit sub lumina rece a neonului.

— În patruzeci și șapte de luni, Andrei a transferat în contul doamnei Galina Popescu suma de nouăzeci și șase de mii patru sute de euro. Din acești bani, doar trei mii două sute au fost plăți către clinici și farmacii.

— Minciuni! a strigat Irina.

— Am și documentele, a spus Radu.

A întors primul extras. Pe listă apăreau rate pentru un autoturism, materiale pentru salonul Irinei, mobilier, bijuterii și două transferuri către o firmă înregistrată pe numele ei.

Mama a întins mâna.

— Nu ai dreptul să-mi arăți contul!

— Andrei este titularul fondurilor și clientul meu. Mai mult, banca a transmis copiile după ce am deschis o procedură de verificare financiară.

Irina a început să plângă.

— Salonul era o investiție de familie.

— Și tratamentul Oksanei? am întrebat.

Nimeni nu a răspuns.

Radu a scos apoi un mic dispozitiv de înregistrare.

— Am primit și alte dovezi. Andrei, înainte să intri în curte, ai lăsat telefonul în modul de înregistrare. Înregistrarea este clară. Se aude cum mama ta spune că Oksana trebuie să primească mai puțină mâncare dacă se taie în cioburi. Se aude că banii pentru tratament au fost considerați ai ei. Se aude și acuzația că Oksana și-a provocat boala.

Galina a devenit lividă.

— Nu am spus asta!

Radu a apăsat un buton.

Vocea mamei a umplut coridorul.

— Tu ai adus singură nenorocirea asta asupra ta.

Oksana, care stătea pe scaunul cu rotile lângă cabinet, și-a acoperit gura. Irina a închis ochii.

Eu am simțit o durere surdă în piept. Nu pentru că nu o crezusem pe Oksana. Ci pentru că acum auzeam cu urechile mele cât de ușor fusese transformată suferința ei într-o regulă de casă.

Radu a scos din dosar încă un document.

— Mai există ceva. Casa nu aparține doamnei Galina. A fost cumpărată integral din primul an de transferuri, iar actele sunt pe numele lui Andrei și al Oksanei. Mama ta a folosit procura doar pentru administrare.

Irina s-a întors spre Galina.

— Ai spus că locuința va fi a mea!

— Taci! a izbucnit mama.

— Ai spus că după ce Andrei primește despăgubirea, o treci pe numele meu!

Radu a privit-o calm.

— Și această discuție a fost înregistrată acum trei zile de un investigator privat, după ce banca a observat încercări de modificare a beneficiarului.

Mama a făcut un pas spre mine.

— Fiule, am greșit. Dar am făcut totul pentru familie.

— Pentru care familie?

— Pentru tine și Irina.

— Oksana nu este familie?

Galina a privit spre ușa salonului, incapabilă să răspundă.

În acel moment, telefonul lui Radu a sunat. A ascultat câteva secunde, apoi și-a schimbat expresia.

— Ce este? am întrebat.

— Banca a blocat conturile. Dar cineva tocmai a încercat să retragă treizeci de mii de euro folosind o procură falsificată.

Irina și-a dus mâna la gură.

— Eu nu am făcut asta.

Radu a privit-o direct.

— Nu am spus că tu ai făcut-o.

Mama a început să tremure.

— Nu știu nimic despre asta.

— Atunci va fi foarte simplu să explici poliției, a spus Radu.

Oksana m-a prins de mână.

— Andrei, nu vreau să ajungă la închisoare din cauza mea.

M-am aplecat spre ea.

— Nu din cauza ta. Din cauza alegerilor lor.

Pe coridor s-au auzit pași grăbiți. Doi polițiști se apropiau, dar nu pentru mama mea. Unul dintre ei ținea o fotografie tipărită.

— Domnul Andrei Popescu? a întrebat.

— Da.

— Trebuie să vă punem o întrebare despre accidentul din Canada. Compania a raportat că documentele depuse de dumneavoastră conțin o semnătură care nu vă aparține.

M-am uitat la Radu.

— Ce înseamnă asta?

El și-a strâns dosarul la piept.

— Înseamnă că cineva a încercat să îți ia despăgubirea înainte ca tu să ajungi acasă.

Mama a făcut un pas înapoi. Medalionul în formă de pasăre i-a ieșit de sub bluză și a lovit nasturele cu un clinchet subțire.

Atunci am înțeles că banii nu fuseseră singura țintă.

Cineva pregătise totul ca eu să fiu declarat incapabil să-mi controlez averea…