M-am ridicat împotriva unei directoare care umilise un bătrân, iar când a intrat directorul general, zâmbetul ei a dispărut

În clipa în care directoarea de imagine a împins un bătrân în holul companiei, mi-am dat seama că tocmai îmi pierdusem singura șansă la un loc de muncă.

— Dacă îl mai atingeți o dată pe acest domn, va trebui să treceți mai întâi prin mine.

Holul de la Karpenko Grup, la ora nouă și douăzeci, a amuțit. Țineam brațul bătrânului, iar lângă pantofii lui lucioși se împrăștiaseră dosare, foi și un baston cu mâner de alamă. Pe marmură se vedea o urmă umedă lăsată de ploaia de afară.

Veronica Savciuk își îndreptă sacoul alb și mă privi ca pe o pată de pe podea.

— Știți cine sunt eu?

— Nu. Dar știu ce am văzut. L-ați împins pentru că mergea prea încet.

— Femeile care vin la interviu nu-mi dau lecții.

Bătrânul se sprijini mai bine în baston.

— Sunt bine, domnișoară.

— Ați fi putut să vă loviți la cap.

Înăuntrul meu, frica se strângea ca un nod. Aveam nevoie disperată de acel salariu. Bunica Ecaterina trebuia să plătească medicamentele pentru inimă, iar frigiderul nostru era atât de gol, încât în dimineața aceea plecasem fără să mănânc.

Veronica zâmbi fără căldură.

— Lucrați aici?

— Am venit la interviul pentru departamentul de design.

— Atunci puteți pleca. În această companie nu veți lucra niciodată.

— Dacă respectul față de un om în vârstă înseamnă că nu mă potrivesc companiei dumneavoastră, accept.

Degetele bătrânului se strânseră în jurul mânerului de alamă. Mă privi atent.

— Vă este teamă.

— Foarte tare.

— Și totuși ați vorbit.

— Frica nu face o nedreptate mai puțin nedreaptă.

Pentru o clipă, în ochii lui apăru ceva care semăna cu recunoștința. Apoi ușile liftului se deschiseră.

— O să vă țin minte chipul, spuse Veronica.

— Și eu pe al dumneavoastră.

Când liftul o înghiți, bătrânul își ridică privirea.

— Cum vă numiți?

— Nadia Navrotska.

— Orice companie are nevoie de oameni ca dumneavoastră.

Am crezut că încerca doar să mă încurajeze. Nu știam că tocmai îl apărasem pe Eugen Karpenko, fondatorul companiei și bunicul directorului ei general.

Câteva minute mai târziu, o mașină neagră opri în fața clădirii. Din ea coborî Alexei Karpenko, un bărbat de treizeci și patru de ani, cu privire rece și mers grăbit.

— Bunicule, de ce ai venit singur?

— Pentru că încă pot merge singur.

— Doctorul ți-a spus să te odihnești.

— Iar eu ți-am spus să-mi prezinți soția.

Alexei închise ochii.

— Căsătoria mea a fost doar un contract.

— Femeia care a semnat acel contract este un om, nu o clauză.

— O voi găsi până la sfârșitul lunii.

— Mai bine ai face-o. Și află cine este fata care m-a apărat.

În sala de interviu, Veronica nici măcar nu-mi deschise dosarul.

— Interviul dumneavoastră s-a încheiat înainte să înceapă.

— Nu mi-ați pus nicio întrebare.

— M-ați insultat în fața angajaților.

— V-am cerut să vă cereți scuze.

Atunci ușa se deschise. Alexei intră, iar glasul lui îmi provocă un fior neașteptat. Era aproape identic cu vocea bărbatului pe care îl cunoscusem doar prin telefon, soțul meu de conveniență, Iosif Karpenko.

El îmi luă dosarul, îl răsfoi și se opri la proiectele mele de design și la studiul despre reducerea plasticului din ambalajele cosmetice.

— În departamentul de design nu există momentan un post liber.

Mi-am simțit stomacul prăbușindu-se.

— Dar am nevoie de o asistentă temporară în direcție. O lună. Dacă rezistați presiunii, veți putea candida pentru postul creativ.

— Alexei, interveni Veronica, este o decizie nepotrivită.

El nici măcar nu o privi.

— Nu v-am cerut părerea.

Am acceptat. Nu știam că tocmai intrasem în biroul bărbatului de care trebuia să divorțez peste trei săptămâni. Iar în timp ce Alexei îmi întindea contractul de angajare, un dosar vechi, ascuns într-un sertar al biroului său, a fost scos la lumină de o mână pe care încă nu o vedeam…

PARTEA 2

Mâna lui Alexei rămase deasupra sertarului, dar nu-l deschise. În dimineața următoare, la ora opt fără zece, eu stăteam deja în fața biroului său, cu o cană de cafea și un teanc de documente. Pe cană era desenat un soare galben, iar raza din dreapta era ciobită; o cumpărasem de la un târg ca să-i fac bunicii o surpriză.

— Cafeaua este pentru dumneavoastră? întrebă Alexei.

— Nu. A dumneavoastră este cea fără zahăr.

— De unde știți?

— Secretara dumneavoastră mi-a spus. Eu rețin detaliile.

Mă privi o secundă prea mult. De când îmi angajase, avea un aer ciudat, ca și cum încerca să-și amintească de unde îmi știa chipul. Eu simțeam același lucru. Vocea lui mă neliniștea, însă nu puteam să-mi imaginez că bărbatul rece din fața mea era Iosif, soțul meu pe care nu-l întâlnisem niciodată fără mască și fără grabă.

La ora unsprezece și jumătate, în coridorul de la etajul al șaptelea, m-a oprit Roman Rudenko, managerul operațional. În jur nu era nimeni. Doar aparatul de aer condiționat bâzâia, iar lumina albă se reflecta în podeaua lucioasă.

— O femeie ca dumneavoastră poate urca repede aici, spuse el, dacă învață cui trebuie să-i facă pe plac.

— Dați-vă la o parte.

— Nu trebuie să vă grăbiți. Pot să vă arăt eu cum funcționează lucrurile.

Își puse mâna pe talia mea. Am simțit miros de mentă și pielea rece a ceasului lui pe bluza mea.

L-am împins și l-am lovit peste obraz.

— Nu mă mai atingeți niciodată!

El își duse mâna la față și zâmbi amenințător.

— O să regretați.

M-a dus direct în biroul lui Alexei. A intrat primul, cu obrazul roșu, și a început să vorbească înainte să apuc să respir.

— Noua angajată a încercat să mă seducă. Când am refuzat-o, m-a atacat.

— Asta este o minciună, am spus.

— Lucrez aici de opt ani. Toți îmi cunosc reputația.

Alexei privi urma roșie de pe obrazul lui, apoi vânătaia care începea să se vadă pe încheietura mea.

— Există camere pe coridor?

Roman îngheță.

— Nu cred că este necesar să transformăm o neînțelegere într-un scandal.

— Am întrebat dacă există camere.

— Da, dar imaginile se păstrează doar câteva zile.

Alexei apăsă un buton al telefonului.

— Adu-mi înregistrarea din ultimele două ore.

Cincisprezece minute mai târziu, pe ecran apăru coridorul. Se vedea cum Roman îmi bloca drumul, cum își punea mâna pe talia mea și cum încercam să mă desprind.

Alexei opri imaginea chiar înainte să-l lovesc.

— Sunteți concediat.

Roman se uită la mine.

— Ea v-a întors împotriva mea.

— Nu mă adresez dumneavoastră, răspunse Alexei.

Roman ieși escortat. Veronica privea din capătul coridorului, cu buzele strânse. Când am intrat în birou, telefonul ei vibra. A tastat repede: „Ajută-mă să distrug fata asta”.

Seara, la ora nouă, am sunat la numărul pe care îl aveam salvat sub numele Iosif.

— Astăzi l-am cunoscut pe noul meu șef.

— Și cum este?

— Arogant, rece și insuportabil. Un calculator îmbrăcat într-un costum scump.

În cealaltă parte a orașului, Alexei privea întunecat reflexia sa din geam. Telefonul lui era conectat la aceeași convorbire, pentru că secretara transferase apelul pe linia de serviciu.

— Chiar atât de rău? întrebă el, schimbându-și vocea.

— Uneori. Deși astăzi m-a apărat.

— Atunci poate că nu este chiar orb.

Am zâmbit fără să știu de ce.

— Noapte bună, Iosif.

— Noapte bună, Galina.

Câteva minute mai târziu, Alexei primi dosarele de angajare completate de departamentul de personal. Deschise primul fișier. Privirea îi rămase blocată pe numele meu întreg: Maria Galina Navrotska.

Același nume era scris lângă semnătura lui din contractul de căsătorie.

Telefonul îi alunecă din mână și lovi podeaua.

— Nu se poate, șopti el.

În clipa următoare, ușa biroului se deschise fără să bată. Veronica intră, ținând o fotografie veche între degete.

— Am găsit ceva despre ea, spuse.

Alexei ridică privirea.

— Ce anume?

Veronica zâmbi, dar în ochii ei nu mai era siguranță.

— Ceva care poate face căsnicia voastră să dispară înainte ca ea să afle cine ești tu cu adevărat…

PARTEA 3

— Pune fotografia pe birou, spuse Alexei.

Veronica o așeză lângă telefonul căzut. Era imaginea neclară de la starea civilă: două persoane cu măști medicale, ținând acte în mâini. Chipurile nu se vedeau, dar pe colțul documentului apărea numele complet al miresei.

— De unde ai luat-o?

— Din arhiva vechii firme de avocatură. Am căutat după numele ei.

— De ce?

— Pentru că nu este întâmplător faptul că a apărut aici.

Alexei se ridică atât de brusc, încât scaunul se lovi de bibliotecă. În acea clipă, am intrat cu dosarele pentru ședința de dimineață.

— Ați cerut rapoartele pentru filiala din Brașov.

Veronica deveni palidă. Alexei își întoarse laptopul spre mine.

— Nadia… sau ar trebui să-ți spun Galina?

Mi se opri respirația.

— Ce ați spus?

— Numele tău legal este Maria Galina Navrotska.

— Toată lumea îmi spune Nadia. De unde știți?

El apăsă pe un document scanat. Pe ecran apăreau două semnături, data de unsprezece luni în urmă și ștampila stării civile.

— Pentru că numele tău este lângă al meu.

M-am apropiat de ecran. Am recunoscut semnătura mea. M-am căsătorit cu Iosif Karpenko, printr-un contract de un an. Banii acelei înțelegeri plătiseră operația bunicii Ecaterina. Totul fusese grăbit, iar fotografia ieșise neclară. Nu văzusem niciodată chipul soțului meu.

— Iosif… ești tu?

Alexei își plecă privirea.

— Iosif este al doilea meu prenume. În familie, bunicul mă strigă Alexei. În actele contractului am folosit numele Iosif.

Am făcut un pas înapoi. Cană cu soarele ciobit se răsturnă pe birou, iar cafeaua se scurse peste fotografia veche.

— Tu ai fost soțul meu tot timpul?

— Da.

— Și m-ai angajat fără să-mi spui?

— Am aflat abia aseară.

— Dar m-ai recunoscut.

— Vocea ta. Nu eram sigur.

Veronica își încrucișă brațele.

— Poate a venit aici intenționat. Poate a știut cine ești și a vrut acces la companie.

Am întors capul spre ea.

— Dacă voiam acces la companie, nu aș fi venit cu pantofii rupți și cu un dosar împrumutat de la bibliotecă.

Alexei o privi rece.

— Ieși.

— Alexei, eu încerc să te protejez.

— Ieși acum.

Când ușa se închise, între noi rămase un aer greu.

— Contractul se termină peste trei săptămâni, am spus. După aceea divorțăm, așa cum am stabilit.

— Știu.

— Nu-mi mai spune Galina ca și cum ai fi fost vreodată lângă mine.

Cuvintele mele îl loviră mai tare decât mă așteptam.

Atunci telefonul lui sună. Era Eugen.

— Ai găsit-o? întrebă bătrânul.

Alexei mă privi.

— Da.

— Atunci vino cu ea la clinică. Trebuie să vă spun ceva înainte să fie prea târziu.

La clinică, în aceeași după-amiază, Eugen îmi strânse mâna și își ceru iertare că nu știa cine sunt. Își aminti de hol, de bastonul cu mâner de alamă și de felul în care îl apărasem.

— Am cerut să fii angajată înainte să aflu că ești soția nepotului meu, spuse el. Nu vreau ca nimeni să creadă că te-am cumpărat.

— Nu m-a cumpărat nimeni.

— Știu. Tocmai de aceea am cerut să vină și avocatul.

Avocatul desfăcu o mapă subțire.

— Contractul de căsătorie conține o clauză despre divulgarea identității și despre presiuni exercitate asupra soției. Dacă cineva încearcă să vă concedieze sau să vă discrediteze din cauza acestui contract, toate înregistrările și plățile vor fi trimise autorităților.

Alexei se încruntă.

— Cine ar încerca asta?

În acel moment, telefonul avocatului vibră. Privi ecranul și își schimbă expresia.

— Tocmai am primit un mesaj de la departamentul financiar. Au fost transferați bani din contul companiei către o firmă fantomă, folosindu-se aprobarea dumneavoastră.

Eugen se albi.

— Cât?

— Suficient cât să închidă două fabrici.

Alexei apucă telefonul.

— Cine a semnat?

Avocatul îi întinse imprimarea. În partea de jos apărea semnătura electronică a directorului general, dar ora transferului era aceeași cu ora la care Alexei fusese în sala de operație a bunicului său.

Am privit numele firmei. Îl văzusem în dosarele de la birou.

Veronica știa că Alexei descoperise adevărul despre mine. Iar acum, cineva pregătea să-l facă vinovat pentru un furt pe care nu-l comisese…