PARTEA 4 — Soțul meu și-a ascuns tatăl eliberat înaintea nunții, dar când am luat cheile mașinii, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

— Roman, a spus Grigore.

Unchiul lui Constantin a coborât din mașină cu o umbrelă neagră. Nu era singur. Lângă el stătea un bărbat înalt, cu o geantă de piele și o privire care nu se oprea niciodată asupra aceluiași lucru.

Andrei a încuiat ușa atelierului.

— Avocatul firmei, a spus el. Au venit să ne sperie.

Telefonul meu a sunat imediat. Constantin.

Am răspuns.

— Unde ești? a întrebat el.

— Cu tatăl tău.

— Ascultă-mă. Nu știi ce faci. Vino acasă și discutăm ca o familie.

— De ce nu mi-ai spus că banii au ajuns în firma ta?

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

A fost o tăcere scurtă, dar în ea am auzit toate mesele la care mă mințise, toate facturile ascunse, toate serile în care îi apărasem numele în fața vecinilor.

— Ai fost manipulată, a spus Constantin.

— De cine?

— De Andrei. El a fugit. El a distrus familia.

— Vocea ta este pe înregistrare.

Respirația lui s-a schimbat.

— Grigore a recunoscut la proces.

— Grigore te-a protejat.

— Dacă faci publică povestea asta, copiii noștri vor suferi.

Am strâns telefonul până mi-au albit degetele.

— Nu mai folosi copiii ca scut.

Am închis înainte să-mi răspundă.

Afară, Roman a bătut în ușă.

— Marina, deschide. Nu vrem scandal.

Andrei a trimis documentele avocatului său și unui procuror. Apoi a deschis ușa doar cât să poată vorbi.

— Plecați.

Avocatul a ridicat geanta.

— Dacă duceți mai departe această acuzație, firma va depune plângere pentru șantaj.

— Nu cerem bani, a răspuns Andrei. Cerem să fie ascultată înregistrarea.

Roman a făcut un pas înainte.

— Grigore, gândește-te la familie. La nunta lui Maxim.

Bătrânul a ieșit în prag. Ploaia îi umezea părul alb.

— M-am gândit la familie cinci ani, Roman. Acum mă gândesc la oamenii cărora le-am luat banii ca să-mi salvez fiul.

— Constantin nu a făcut nimic fără tine.

Grigore a privit spre mine.

— Știu. De aceea am tăcut.

A doua zi, la ora nouă, avocatul lui Andrei a depus plângerea. Înregistrarea a fost copiată, verificată și predată oficial. Documentele bancare au fost cerute de procuror, iar fostul angajat al lui Constantin a venit să dea declarație.

Constantin a sunat de șaptesprezece ori.

La al optsprezecelea apel, am răspuns.

— Te rog, Marina. Am greșit, dar putem repara.

— Ai avut cinci ani să repari.

— Nu mă lăsa singur.

— Tu l-ai lăsat singur pe tatăl tău.

— Sunt soțul tău.

— Ai fost. Acum ești omul care va răspunde pentru propriile alegeri.

În aceeași după-amiază, Constantin a venit la atelier cu Galina. Avea fața rasă, dar gulerul cămășii era mototolit. Când a intrat, Andrei a pornit înregistrarea.

Vocea lui Constantin a umplut încăperea.

„Dacă transferi banii prin contul tău, nimeni nu va suspecta firma mea.”

Constantin a încremenit.

Auzindu-și propriile cuvinte, a coborât încet privirea.

„Îți jur că îi returnez.”

Galina s-a întors spre el.

— Ai spus asta?

— Nu este tot contextul, a murmurat el.

— Este vocea ta, a spus Andrei.

— Tu nu înțelegi afacerile.

— Am înțeles suficient ca să plec.

Constantin a venit spre mine.

— Marina, spune-le că nu am vrut să fac rău nimănui.

M-am dat un pas înapoi.

— Faptul că nu ai vrut să vezi răul nu l-a făcut mai mic.

În săptămânile următoare, firma lui a intrat sub control judiciar. Banca a blocat conturile, nunta lui Maxim a fost amânată, iar familia miresei a aflat adevărul nu de la noi, ci din actele oficiale.

Nu m-am bucurat.

În ziua în care Constantin a fost chemat la audieri, am intrat în camera lui. Dulapul era gol pe jumătate. Pe raft rămăsese o fotografie de la nunta noastră. Eu zâmbeam, el ținea un pahar, iar Grigore stătea în spatele nostru cu mâna pe umărul meu.

Am luat fotografia și am pus-o într-o cutie.

Apoi am văzut camera copiilor. Patul lui Luca era acoperit cu o pătură verde, iar pe birou se afla un desen: patru oameni sub un soare galben și o casă cu ușa larg deschisă.

— Mama, noi unde vom locui? m-a întrebat Ana.

Era o seară de februarie. Afară ningea pentru prima dată în acel an.

— Într-un loc în care nimeni nu trebuie ascuns, i-am spus.

— Și bunicul?

— Cu noi, dacă vrea.

Grigore a vrut.

Ne-am mutat într-un apartament mic dintr-un oraș aflat la douăzeci de kilometri de atelierul lui Andrei. Nu era casa veche. Nu avea hambar, grajd sau portretul mamei lui Galina. Avea însă ferestre mari și o bucătărie în care încăpeau toți patru la aceeași masă.

Dimineața, lucram de acasă la contabilitatea unei cooperative agricole. Ironia nu mi se mai părea crudă. Oamenii de acolo știau ce se întâmplase și nu mi-au cerut niciodată să explic de ce rămăsesem atât de mult.

Grigore își făcea ceaiul la ora șapte. Își cumpărase pantofi noi, dar păstra vechii pantofi într-o cutie, ca să nu uite cât de aproape fusese să rămână singur pe marginea drumului.

Andrei venea duminica. Repara bicicleta lui Luca, schimba becuri și asculta fără să întrerupă.

Într-o după-amiază, Grigore m-a găsit la fereastră cu batista crem în mână. Frunzele cusute de mama mea se desfăcuseră la un colț.

— Ai păstrat-o? m-a întrebat.

— M-a însoțit când am venit după tine.

— Nu eu te-am salvat atunci, Marina.

— Nici eu pe tine. Ne-am dus unul către celălalt.

A zâmbit pentru prima dată fără să-și ascundă ochii.

Au trecut trei luni.

Într-o dimineață, am primit un mesaj de la Constantin: „Am terminat audierile. Mi-e dor de copii. Spune-mi că mai există o șansă.”

Am privit ecranul mult timp.

Apoi i-am răspuns: „Există o șansă pentru tine să spui adevărul și să trăiești cu urmările lui. Nu există o șansă să ne întorci în minciuna de dinainte.”

Nu am mai așteptat răspunsul.

În seara aceea, Luca a desenat un drum lung între două case. La capătul drumului a pus o mașină albastră, iar în ea a desenat un bătrân cu părul alb și o femeie cu o batistă în mână.

— Aici este ziua în care l-ai adus pe bunicul, a spus el.

Am prins batista de mânerul sertarului din bucătărie. Frunzele cusute străluceau în lumina caldă, iar prin fereastră se vedea zăpada așezându-se liniștit peste oraș.

De data aceasta, nimeni nu mai era ascuns.

Ușa era deschisă.