Am plecat din casa fiului meu cu o singură geantă, iar când nepoata mea a văzut-o, a încetat să zâmbească

În clipa în care Oksana mi-a strâns mâna, am înțeles că nu mă lăsa să urc în autobuzul spre Berezovka.

— Tanti Nina, nu plecați nicăieri încă, mi-a spus ea, uitându-se la geanta mea ponosită. Vă rog.

Degetele ei erau reci, iar unghiile îi purtau urme de vopsea roșie de la aparatul de bilete. Am privit-o fără să înțeleg. În jurul nostru, autogara vuia: roți care treceau peste bălți, glasuri anunțând plecări, miros de cafea arsă și motorină. Eu însă auzeam doar propria inimă.

— De ce? Am biletul în minte, nu în mână, i-am răspuns încet. Mai sunt trei curse până diseară.

Oksana s-a uitat spre geanta de lângă mine. Pe mânerul ei era prinsă o panglică galbenă, cusută de mine cu mulți ani în urmă ca să-l recunosc la gară. Panglica era desfăcută la un capăt și se mișca în vânt.

— Ați vorbit cu Mihail înainte să plecați?

— Nu. Nu era nevoie să-l trezesc. El muncește.

— Și Lidia?

Am coborât ochii. Nu voiam să-i spun că plecasem în zori, în timp ce în camera copiilor se auzeau două respirații tinere și grele. Nu voiam să-i spun că lăsasem pe masă cheia camerei și cei zece mii de ruble pe care îi dădeam lunar pentru mâncare. Nu voiam să recunosc că plecam nu fiindcă nu-mi iubeam fiul, ci fiindcă auzisem cum soția lui mă numea povară.

— Nu mai pot sta acolo, Oksana. Atât.

Ea a strâns buzele.

— Ce ați auzit?

Întrebarea m-a lovit mai tare decât ar fi făcut-o o mustrare. Am simțit cum mi se încordează spatele, exact în locul unde mă durea în fiecare dimineață.

— Unele lucruri nu trebuie repetate ca să doară.

Oksana s-a ridicat brusc și a privit spre ușile de sticlă ale autogării.

— Veniți cu mine în birou. Acum.

— Eu trebuie să cumpăr bilet.

— Biletul poate aștepta. Dumneavoastră nu.

În încăperea mică din spatele caselor de bilete mirosea a hârtie umedă și ceai de mentă. Oksana a închis ușa și a scos din sertar un dosar subțire, legat cu un șnur portocaliu. La vederea lui, stomacul mi s-a strâns.

— Ce este?

— Am încercat să vă sun ieri, dar telefonul dumneavoastră era închis. Azi dimineață, înainte să veniți, a intrat aici un bărbat din Berezovka.

— Cine?

— Pavel Sidorov. Spunea că vrea să cumpere casa dumneavoastră.

Am râs fără glas. Un râs scurt, uscat.

— Casa mea? Cine i-a spus că vreau s-o vând?

Oksana nu mi-a răspuns imediat. A scos o fotografie din dosar și a așezat-o pe masă. Era poarta casei mele, acoperită de zăpadă. Pe poartă atârna o foaie albă, prinsă cu bandă adezivă.

— Asta a găsit el săptămâna trecută. Un anunț de vânzare.

Mi s-au înmuiat genunchii. În fotografie, deasupra foii, se vedea clar numărul casei. Casa lui Ivan. Casa în care crescuserăm copiii. Casa din care plecasem cu o singură geantă.

— Eu nu am pus niciun anunț.

— Știu. De aceea am chemat-o pe doamna Barbu, consiliera juridică a gării. E jos, în sala de așteptare.

— De ce ar fi aici o consilieră pentru mine?

Oksana m-a privit direct.

— Pentru că omul acela mi-a spus că are o procură semnată de dumneavoastră.

Am simțit că podeaua se înclină.

— O procură? Eu n-am semnat nimic.

— Atunci trebuie să vedem ce a semnat cineva în numele dumneavoastră.

Oksana a întins mâna spre dosarul cu șnur portocaliu. Degetele ei au atins nodul, iar eu m-am ridicat, deși spatele îmi ardea. În acel moment, telefonul ei a vibrat pe masă. Pe ecran apăruse numele lui Mihail.

Oksana s-a uitat la mine, apoi a apăsat pe difuzor.

— Mamă? Unde ești? vocea lui a izbucnit, gâfâită. Nu pleca la Berezovka. Trebuie să vorbim despre casă. Azi.

Mâna Oksanei a început să desfăcă nodul portocaliu, iar eu am auzit glasul fiului meu spunând:

— Dacă ajunge acolo, totul se strică…

PARTEA 2

— Dacă ajunge acolo, totul se strică… a repetat Mihail, iar apoi s-a făcut liniște pe fir.

Oksana n-a închis telefonul. M-a privit cu sprâncenele ridicate, ca și cum voia să mă întrebe dacă auzisem bine. Eu însă nu puteam vorbi. În biroul îngust, ceasul de perete ticăia prea tare, iar lumina de neon îmi făcea mâinile să pară aproape transparente.

— Ce se strică, Mihail? a întrebat Oksana.

— Cine ești tu? De ce răspunzi la telefonul mamei?

— Sunt Oksana. Și mama ta este cu mine.

O pauză.

— Mamă, vino acasă. Imediat.

Am simțit cum mi se ridică furia, lent, dintr-un loc pe care îl ținusem închis luni întregi.

— Acasă? am spus eu. Care casă, Mihail?

— Nu începe și tu. Lidia e speriată, copiii au întrebat unde ești. Ai plecat fără să spui nimic.

— Ți-am lăsat cheia pe masă.

— Nu despre asta vorbesc.

— Atunci despre ce?

El a tăcut. Oksana a apăsat butonul de înregistrare de pe telefonul ei, fără să-mi spună. Pe masă, dosarul cu șnur portocaliu aștepta să fie deschis.

— Mihail, a spus Oksana calm, un bărbat din Berezovka susține că are dreptul să cumpere casa mamei tale. Știi ceva despre asta?

Respirația lui s-a auzit clar.

— Nu e treaba ta.

— Este treaba mea dacă mama ta este împinsă în stradă.

— Nimeni nu o împinge nicăieri! a izbucnit el. Noi am avut grijă de ea șase luni.

Cuvintele lui m-au străpuns. Șase luni. Le numărasem și eu, dar în fiecare lună crezusem că poate lucrurile se vor îndrepta.

— Ai avut grijă de mine sau ai avut grijă să-ți dau pensia? am întrebat.

La celălalt capăt s-a auzit un zgomot, ca o ușă trântită.

— Mamă, nu înțelegi situația. Casa din sat nu mai valorează nimic. Dacă o vindem acum, măcar plătim locul acela și scăpăm de toate grijile.

— Care loc?

— O să vorbim acasă.

— Nu. Vorbim acum.

— Nu pot, sunt la serviciu.

— Ai venit la serviciu sau la notar? a întrebat Oksana.

Telefonul s-a închis.

Am rămas nemișcată, cu mâna pe marginea mesei. În buzunarul hainei aveam fotografia lui Ivan, pusă într-o ramă subțire de lemn. O adusesem fiindcă nu suportam să plec fără el. Rama îmi apăsa coapsa ca o piatră.

— Tanti Nina, trebuie să vă întreb ceva, a spus Oksana.

— Întreabă.

— Când ați fost ultima dată în casa din Berezovka?

— Înainte să mă ia Mihail. În septembrie.

— Ați lăsat actele acolo?

Am închis ochii. Mi-am amintit de dulapul din camera mare, de cutia metalică în care Ivan ținea chitanțele, de sertarul unde păstram certificatul de proprietate.

— Actele erau în spatele fotografiei lui Ivan. În rama mare, de pe perete.

Oksana a schimbat o privire cu doamna Barbu, care intrase fără zgomot și ținea sub braț o mapă verde. Femeia avea un pardesiu ud la poale și o broșă în formă de frunză.

— Atunci există o problemă, a spus ea. Pavel Sidorov mi-a arătat o copie după un certificat și o procură. Pe hârtie, dumneavoastră îi dați fiului dreptul să vândă terenul.

— Eu nu i-am dat nimic.

— Aveți vreun act de identitate asupra dumneavoastră?

Am scos portofelul cu mâinile tremurând. Doamna Barbu a comparat seria, apoi a deschis mapa verde.

— Semnătura de pe procură pare imitată. Dar pentru a demonstra asta, avem nevoie de originalul actului dumneavoastră și de orice dovadă că nu ați fost la notar în ziua aceea.

— Am fost la policlinică, am spus. Pentru spate.

— Aveți biletul de trimitere?

Am început să caut prin geantă. Am scos șalul, cutia cu medicamente, pâinea învelită într-un prosop și fotografia lui Ivan. Sub toate acestea, degetele mele au atins ceva tare, ascuns într-un buzunar căptușit pe care nu-l mai folosisem de ani.

Am tras de material. Din cusătură a ieșit o cheie mică, legată de un fir de lână roșie.

Oksana a încremenit.

— Ce deschide cheia asta?

Am privit-o. Atunci mi-am amintit.

— Cutia metalică a lui Ivan. Am crezut că am pierdut-o.

Doamna Barbu s-a aplecat spre mine.

— Unde este cutia?

Telefonul Oksanei a vibrat din nou. De data aceasta nu era Mihail. Era un mesaj de la un număr necunoscut: „Autobuzul spre Berezovka pleacă la 15:40. Dacă femeia ajunge acolo, oamenii mei vor începe demolarea mâine dimineață.”

Oksana a ridicat privirea, iar chipul ei s-a albit.

— Tanti Nina, casa dumneavoastră nu este doar vândută pe hârtie. Cineva se grăbește să o distrugă…

PARTEA 3

— Cineva se grăbește să o distrugă… am repetat, iar cuvintele mi s-au lipit de gât.

La ora 15:20, eram într-o cameră împrumutată de la administrația autogării. Pe masă se afla cutia metalică a lui Ivan, zgâriată pe capac și pătată de rugină la colțuri. Oksana o găsise la vecina mea, tanti Marusia, care venise de la Berezovka cu o cursă de dimineață. Marusia ținuse cutia ascunsă aproape șase luni.

— Ivan mi-a lăsat-o cu o lună înainte să moară, mi-a spus ea. A zis să ți-o dau doar dacă cineva încearcă să vândă casa fără tine.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că nu mi-a cerut voie. Mi-a cerut să aștept.

Cheia cu fir de lână roșie s-a potrivit în broască. Când capacul s-a ridicat, a ieșit miros de hârtie veche, naftalină și lemn ars. Înăuntru erau un caiet, câteva fotografii și un plic alb, sigilat cu ceară maronie.

Doamna Barbu și-a pus ochelarii.

— Deschideți-l dumneavoastră, doamnă Nina.

Am desfăcut sigiliul cu unghia. În plic se afla certificatul original de proprietate asupra casei și terenului, trecut numai pe numele meu. Sub el era un bilețel scris de Ivan.

„Nino, dacă Mihail va avea vreodată nevoie de bani, ajută-l, dar nu-i da casa. Casa nu este doar ziduri. Este locul unde tu trebuie să poți rămâne.”

Literele lui tremurau, dar le-am recunoscut imediat. Am apăsat hârtia la piept și am plâns fără zgomot.

— Există și altceva, a spus Oksana.

Din fundul cutiei a scos un mic aparat de înregistrare. Era unul dintre acelea vechi, cu butoane mari și carcasă neagră. L-am privit nedumerită.

— L-am găsit în casa dumneavoastră, sub dulap, a explicat Marusia. Ivan îl folosea la întâlnirile cu oamenii de la primărie. Nu știam că mai funcționează.

Doamna Barbu a apăsat pe buton.

Mai întâi s-a auzit un foșnet. Apoi glasul lui Mihail.

— Dacă mama semnează procura, vindem terenul înainte să afle de proiect.

Am simțit că mi se taie respirația.

A urmat vocea Lidiei.

— Și dacă nu semnează?

— O convingem. Dacă trebuie, îi spunem că actele sunt pentru internare. Ea nu citește nimic când se sperie.

— Dar casa?

— Casa stă pe drumul nou. Oamenii aceia plătesc bine. Cu banii luăm un apartament mai mare și plătim centrul pentru ea. După aceea, nu mai avem nicio grijă.

Înregistrarea s-a oprit.

În încăpere nu mai mișca nimeni. Oksana avea ochii umezi. Marusia își strângea basmaua în pumni. Doamna Barbu părea de piatră.

— Nu, am șoptit. Nu poate fi el.

Aparatul a pornit din nou, de parcă Ivan l-ar fi lăsat să vorbească exact în clipa aceea.

— Dacă mama pleacă singură, cu atât mai bine, spunea Mihail. Va părea că a renunțat la casă. Mâine mergem la notar și spunem că ne-a dat acordul. Oamenii de la drum nu vor aștepta.

M-am ridicat atât de repede, încât scaunul a căzut în spatele meu.

— El știa că plec.

— Știa, a spus Oksana. Și probabil conta pe asta.

Telefonul meu a sunat. Era numărul fiului meu.

— Mamă, unde ești? a întrebat Mihail, cu o blândețe prefăcută. Am găsit biletul tău. Hai să rezolvăm ca o familie.

— Ai vrut să-mi iei casa.

A tăcut.

— Nu știi ce vorbești.

— Am auzit.

Respirația lui s-a schimbat.

— Cine ți-a dat înregistrarea?

— Tatăl tău.

Pentru prima dată, Mihail n-a mai avut răspuns.

Apoi a spus, foarte încet:

— Dacă mergi la poliție, Lidia va spune că ești confuză. Eu voi spune că nu mai ești în stare să iei decizii. Și atunci casa chiar nu va mai fi a ta.

Am închis telefonul.

Doamna Barbu și-a strâns actele.

— Nu mergem la poliție, doamnă Nina. Mergem direct la notar, la primărie și la poliție. Dar trebuie să ne mișcăm acum.

În aceeași clipă, pe telefonul Oksanei a intrat o fotografie. Era poarta casei mele. În fața ei se afla o mașină galbenă de demolare.

Mesajul avea un singur rând: „Au început deja.”