PARTEA 4 — Mama vitregă m-a dat afară pentru fiul ei, dar când i-am întins primul document, zâmbetul i-a pierit

PARTEA 4

Am plecat spre casa veche fără să-i spun lui Nicolae să mă însoțească.

Nu pentru că nu mi-ar fi fost teamă.

Ci pentru că, pentru prima dată, voiam să aud singură vocea tatălui meu.

Am ajuns la ora unsprezece fără zece. Ușa de la intrare era întredeschisă. Lumina din hol pâlpâia, iar plăcuța de lemn pe care o luasem cu mine nu mai era în casa mea nouă, ci în cutia de pe bancheta mașinii.

Andrei m-a așteptat lângă scară.

Avea fața palidă.

— Mama este în pod, a spus.

— De ce nu ai chemat-o jos?

— Pentru că a încuiat ușa din interior.

— Ai ascultat înregistrarea?

A dat din cap.

— De două ori.

Am urcat scările. Lemnul trosnea sub pașii noștri, exact ca în copilărie. Pe palier mirosea a praf, lavandă uscată și carton ud. Andrei a deschis ușa podului cu o cheie pe care o ținea în buzunar.

Natalia stătea lângă fereastră, cu o cutie de metal pe podea.

— Pleacă, Elena.

— Ce ai găsit?

— Nimic.

Andrei a râs amar.

— Mamă, te-am auzit spunându-i să ardă totul.

— Nu știi ce ai auzit.

— Am înregistrarea în telefon.

Natalia s-a întors spre el. Pentru prima dată, nu mai arăta ca femeia sigură pe ea de la masa din seara aceea. Arăta obosită. Aproape bătrână.

— Ai ascultat fără mine?

— Era vocea tatălui meu.

— Nu avea dreptul să înregistreze acea conversație.

— Tata era mort când a făcut-o? am întrebat.

Natalia a tăcut.

Andrei mi-a întins telefonul. A apăsat butonul de redare.

La început s-a auzit un foșnet, apoi vocea tatălui meu, mai slabă decât mi-o aminteam, dar limpede.

„Elena, dacă asculți asta, înseamnă că nu am reușit să-ți spun totul. Casa este a ta. Am transferat-o înainte să mă căsătoresc cu Natalia, pentru că am început să mă tem că nu mă iubește pe mine, ci ceea ce crede că voi lăsa în urmă.”

Mi s-a tăiat respirația.

În înregistrare s-a auzit un scaun mișcat.

„Nu vreau să trăiești apăsată de vină. Nu îi datorezi nimănui o casă doar pentru că ai avut grijă de mine. Dacă cineva îți spune că trebuie să alegi între liniștea ta și memoria mea, să știi că memoria mea este în tine, nu în pereții aceștia.”

Andrei a coborât telefonul.

În pod, nimeni nu a spus nimic.

Natalia s-a așezat pe o ladă veche.

— Nu voiam să-l omor, a spus ea.

— Nimeni nu a spus asta, am răspuns.

— Era bolnav. Mi-a spus că vei primi totul și că eu voi rămâne fără nimic.

— Și atunci ai decis să mă scoți din casă?

— Am decis să mă asigur că Andrei nu va ajunge pe stradă.

Andrei a privit-o uluit.

— M-ai pus să-i iau camera.

— Pentru că trebuia să te țin aproape.

— M-ai făcut să cred că ea nu are dreptul la nimic.

Natalia și-a acoperit fața cu palmele.

— Am crezut că, dacă îi iei locul, o să plece singură.

— Exact asta ai făcut, am spus. Doar că ai uitat că nu plec fără să-mi cunosc drepturile.

Am luat cutia de metal. Înăuntru erau scrisori, copii ale actelor, chitanțe și o fotografie cu tata stând pe terasa casei. Pe spatele fotografiei scrisese: „Pentru Elena, când va avea nevoie să-și amintească cine este.”

Nu era nevoie de mai mult.

Am sunat la Nicolae.

— Am găsit înregistrarea și actele originale.

— Nu mai aveți nevoie de altceva, a spus el. — Mâine depunem cererea de evacuare. Dar pregătiți-vă. Natalia va încerca să spună că a contribuit la întreținere.

— Poate dovedi plățile?

— Nu.

— Eu pot.

A doua zi, telefoanele au început să sune.

Natalia și-a sunat avocatul. Avocatul a refuzat să semneze cererea ei după ce a văzut actul de transfer și înregistrarea.

— Nu pot susține o afirmație pe care documentele o contrazic, i-a spus el.

— Atunci pentru ce vă plătesc?

— Ca să vă spun adevărul înainte să vă coste și mai mult.

Andrei a sunat la bancă și a încercat să reactiveze cardul suplimentar.

A fost refuzat.

A sunat la mine.

— Măcar pentru mâncare, Elena.

— Îți trimit bani pentru o lună, dacă îmi arăți un contract de muncă sau o dovadă că ai început să cauți unul.

— Vrei să mă controlezi?

— Nu. Vreau să nu mai confundăm ajutorul cu dependența.

A tăcut mult timp.

— Ai dreptate, a spus în cele din urmă.

După trei zile, am mers cu Nicolae la casa veche. Natalia împachetase hainele în cutii de supermarket. În sufragerie rămăseseră goluri albe pe pereți, acolo unde fuseseră fotografiile familiei.

— Chiar ne dai afară? a întrebat ea.

— Nu eu v-am dat afară. Contractul și actele stabilesc cine are dreptul să locuiască aici.

— Ești fiica soțului meu.

— Sunt fiica tatălui meu. Și tocmai de aceea nu voi transforma casa într-o armă.

I-am oferit treizeci de zile pentru mutare, deși legal puteam cere mai puțin. Am plătit un depozit pentru un apartament mic, într-un cartier liniștit, dar numai după ce Natalia a semnat un acord clar și Andrei a început să lucreze la un atelier de reparații auto.

Nu am făcut-o ca să-i salvez.

Am făcut-o ca să nu devin asemenea lor.

Seara, am rămas singură în casa veche. Am intrat în dormitorul meu. Dulapul era gol. Pe podea se vedea o urmă dreptunghiulară, mai deschisă la culoare, acolo unde fusese covorul.

Am deschis sertarul de jos și am găsit un creion scurt, cu urme de mușcături. Îl folosisem când desenasem casa de pe plăcuța de lemn.

L-am ținut în palmă și am plâns pentru prima dată.

Nu pentru că pierdusem casa.

Ci pentru că înțelesesem cât timp încercasem să cumpăr iubirea unor oameni care mă considerau utilă doar cât timp plăteam.

La șase săptămâni după aceea, m-am mutat definitiv pe deal.

În fiecare dimineață, deschideam ferestrele din sufragerie și lăsam aerul rece să intre. Îmi beam cafeaua pe terasa din lemn. La ora opt începeam lucrul, iar după-amiaza amenajam mica încăpere pe care urma să o transform într-un birou.

Irina venea vinerea cu pâine caldă.

— Încă nu te-ai obișnuit cu liniștea? m-a întrebat într-o seară.

— Ba da. Acum știu că liniștea nu înseamnă că sunt singură.

Andrei m-a vizitat într-o duminică. Purta o cămașă curată și ținea în mână o cutie de carton.

— Am găsit asta în camera mea, a spus.

Înăuntru era o fotografie cu tata și cu mine, făcută pe terasa casei vechi. Aveam zece ani și țineam plăcuța de lemn în brațe.

— Pot să o păstrez? a întrebat el.

— Da.

— Mama nu mai vorbește despre tine.

— Poate că într-o zi va putea.

— I-ai ierta-o?

M-am uitat la copacii de dincolo de terasă.

— A ierta nu înseamnă să-i dai din nou cheile.

Andrei a dat din cap. Înainte să plece, mi-a întins un desen făcut de fiul vecinei, un băiețel care venea uneori să se joace în grădină. Desenase casa mea cu ferestre galbene și un soare uriaș deasupra ei.

— A zis că aici pare că nimeni nu țipă, mi-a spus Andrei.

Am zâmbit.

Într-o dimineață de noiembrie, după primul îngheț, am primit un mesaj de la Natalia.

„Casa este prea mare pentru tine. Vinde-o și împărțim banii. Îți promit că nu voi mai face probleme.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi i-am răspuns:

„Casa nu este prea mare pentru mine. Viața pe care o aveam înainte era prea mică. Nu voi vinde și nu voi mai plăti pentru alegerile voastre. Îți doresc să găsești liniște, dar de data aceasta trebuie să o construiești singură.”

Am blocat numărul.

Nu am simțit triumf.

Doar aer.

Am intrat în sufragerie și am luat plăcuța de lemn de pe perete. Am atârnat-o lângă ușa de la intrare, într-un loc în care lumina dimineții cădea peste casa sculptată și peste soarele strâmb.

Apoi am pus cheia sub ea.

În casa mea, nimeni nu mai dicta cine are voie să rămână.

Iar liniștea, în sfârșit, avea vocea mea.