Soțul meu era plecat când am primit o sută de trandafiri galbeni, iar după ce i-am numărat, vecina a încremenit

În clipa în care polițista a văzut cele trei flori cu pete roșii, și-a dus mâna la armă.

— Nu atingeți nimic, doamnă. Nici măcar apa din vază.

Era trecut de ora unu după-amiaza, iar buchetul ocupa aproape toată veranda casei noastre din Brașov. O sută de trandafiri galbeni, înghesuiți într-un vas înalt de ceramică, cu tulpinile tăiate la aceeași lungime. Arătau ca o flacără uriașă în lumina rece de februarie.

Cu douăzeci de minute înainte, când deschisesem ușa, zâmbisem fără să vreau. Radu era plecat de patru zile într-o deplasare la București și, deși nu obișnuia să trimită flori, îmi spusese în dimineața plecării că va avea grijă să nu-mi fie dor de el.

Nu exista niciun bilet.

Pe etichetă era doar numele meu, tipărit impecabil: Ana Ionescu.

— Probabil e o surpriză, spusese vecina mea, doamna Pavel, apărând la gard cu o sacoșă de pâine. Soțul tău pare romantic când vrea.

— Radu știe că florile mele preferate sunt cele albe.

— Poate s-a răzgândit.

Nu. Radu nu se răzgândea niciodată în privința detaliilor. El îmi cumpărase aceeași marcă de ceai timp de opt ani, pentru că o singură dată îi spusesem că îmi place cutia cu desenul unei rândunici. Broșa mea de alamă, în formă de pasăre, era prinsă atunci de gulerul puloverului. O purtam ori de câte ori eram neliniștită, deși nu știam de ce.

Am privit din nou florile.

O sută. Exact o sută.

Chitanța florăriei era prinsă sub fundă. Nu nouăzeci și nouă, nu o sută unu. O sută, așezate în zece rânduri egale, ca într-un tabel.

— Ana, intră în casă, mi-a spus doamna Pavel încet.

— De ce?

— Pentru că nu mai arată ca un cadou.

Avea dreptate. În centrul buchetului, trei trandafiri aveau câte un punct roșu sub petale. Nu era vopsea. Păreau mici înțepături, făcute cu ceva ascuțit.

Am sunat la Radu.

A sunat de șase ori, apoi căsuța vocală.

I-am scris: „Ai trimis florile?”

Mesajul a rămas necitit.

Atunci mi-am amintit de un lucru pe care îl îngropasem cu doisprezece ani în urmă. Trei semne roșii, pe trei obiecte diferite, în trei locuri diferite. Le văzusem înainte de incendiul din depozitul de pe strada Fabricii, în noaptea în care un om murise și eu depusesem mărturie împotriva lui Dorian Mureșan.

Dorian fusese condamnat. Dar înainte să fie dus la închisoare, îmi spusese la ureche: „O sută de flori pentru un rămas-bun pe care nu-l vei uita.”

Nu mai rostise nimeni acea frază.

Până în acea zi.

La ora două fără zece, poliția a venit. Agentul Sorin Matei a fotografiat buchetul, eticheta și fiecare petală. Când a ridicat vasul cu mănuși, dedesubt a apărut o dâră subțire de apă maronie.

— Cine a avut acces la verandă? întrebă el.

— Doar curierul. Și soțul meu, înainte să plece.

— Soțul dumneavoastră unde este?

— La București. Cel puțin asta mi-a spus.

Agentul m-a privit lung.

— Ați verificat dacă a ajuns la hotel?

Am deschis aplicația de localizare pe care o foloseam pentru mașina lui. Ultima poziție nu era București. Era la treizeci de kilometri de Brașov, într-o zonă împădurită.

În aceeași secundă, telefonul meu a vibrat.

Nu era un mesaj.

Era fotografia casei mele, făcută din stradă, cu buchetul în prim-plan și cu mine în spatele geamului.

Sub fotografie apăreau doar patru cuvinte: „Ai numărat florile, Ana?”

Agentul Matei și-a schimbat brusc expresia.

— Închideți toate ușile, spuse el. Acum.

Dar înainte să apuc să mă mișc, cineva a bătut de trei ori în ușa din spate…

PARTEA 2

Bătăile au venit din nou, la ora două și șapte minute.

Trei lovituri scurte.

Apoi liniște.

Agentul Matei a ridicat un deget, cerându-ne să nu scoatem niciun sunet. Își ținea pistolul coborât, dar degetul îi era aproape de trăgaci. Doamna Pavel stătea lipită de peretele bucătăriei, strângând sacoșa de pâine la piept.

— Poate e curierul, șopti ea.

— Curierul nu bate la ușa din spate, am răspuns.

Matei s-a apropiat fără zgomot. Clanța s-a mișcat o dată. Apoi încă o dată.

— Poliția! Cine este?

Nimeni.

A deschis ușa brusc.

Pe prag nu era decât o cutie mică de lemn, udă de ninsoare. Pe capac fusese desenată o rândunică, exact ca pe broșa mea de alamă.

Am simțit că îmi amorțesc degetele.

— Nu o atingeți, mi-a spus Matei.

— Știu desenul.

— Tocmai de aceea nu o atingeți.

La secție, la ora trei și jumătate, cutia a fost deschisă într-o cameră cu pereți albi și un miros puternic de dezinfectant. Înăuntru se afla o cheie ruginită, o fotografie veche cu depozitul ars și o bucată de hârtie împăturită de patru ori.

Pe hârtie scria: „Nu florile sunt mesajul. Uită-te la omul care le-a trimis.”

— Asta îl indică pe Radu? întrebă Matei.

— Nu știu.

Dar știam că mint.

În ultimele două luni, Radu devenise alt om. Își ținea telefonul cu ecranul în jos. Își schimba parola în fiecare săptămână. Pleca din cameră atunci când primea apeluri și, când îl întrebam ce se întâmplă, zâmbea cu acea răbdare rece pe care o folosea când voia să mă facă să mă simt exagerată.

În seara aceea, la secție, am primit acces la înregistrările camerelor din fața casei. Curierul apăruse la 12:14. Purta o geacă verde și o șapcă trasă peste ochi. Lăsase florile, făcuse doi pași și se întorsese spre cameră.

Nu i se vedea fața.

Dar pe mâna stângă avea o cicatrice lungă, în formă de semilună.

— Îl recunoașteți? întrebă Matei.

Am mărit imaginea.

— Nu pe el. Cicatricea, da.

Cu o săptămână înainte de incendiul din depozit, văzusem aceeași cicatrice pe mâna lui Dorian Mureșan. Fusese atunci adolescentul care lucra la atelierul tatălui său și care mă urmărise până la stația de autobuz.

— Dorian este în închisoare, spuse Matei.

— Știu.

— Atunci cine este curierul?

N-am putut răspunde.

La ora cinci, avocatul lui Radu, Cătălin Banu, a venit la secție. Era un bărbat masiv, cu o servietă maronie și un ceas care ticăia prea tare într-o încăpere atât de mică.

— Doamna Ionescu, soțul dumneavoastră nu dorește să fie implicat în această poveste, spuse el.

— Nu el decide dacă sunt urmărită.

— Radu este plecat în interes de serviciu.

— Localizarea mașinii lui spune altceva.

Banu a tăcut o secundă.

— Uneori, telefoanele și mașinile oferă informații incomplete.

— Iar florile?

— O coincidență nefericită.

Matei a împins pe masă fotografia cu cele trei semne roșii.

— Coincidențele nu trimit poze din fața casei și nu desenează obiecte personale.

Avocatul a devenit palid, dar s-a ridicat.

— Dacă primiți alte mesaje, nu răspundeți. Și, mai ales, nu mergeți la adresa pe care o veți găsi în următorul plic.

— Ce plic?

El a privit spre servieta lui, ca și cum tocmai spusese prea mult.

În acea noapte am dormit într-o cameră de hotel, cu agentul Matei pe hol. La ora 3:18, cineva a strecurat un plic sub ușă. Nu era adresat mie. Pe el scria numele lui Radu.

Înăuntru se afla o singură frază: „Dacă vrei să o vezi vie, vino singur la vechea gară, la șase dimineața.”

Matei a citit-o, apoi m-a privit.

— Ana, soțul dumneavoastră nu este plecat într-o delegație. Cineva îl cheamă acolo.

În acel moment, telefonul lui Radu a sunat de pe numărul meu, deși telefonul meu era în mâna mea…

PARTEA 3

Telefonul lui Matei a vibrat în timp ce pe ecranul lui Radu apărea numărul meu.

Agentul a răspuns imediat.

— Spuneți cine sunteți.

Din difuzor s-a auzit respirația unui bărbat. Apoi o voce joasă, aproape șoptită.

— Ana, dacă poliția este cu tine, totul s-a terminat.

Mi s-a strâns stomacul.

— Radu?

— Nu mă lăsa să ajung la gară.

— Unde ești?

— În locul în care ai jurat că nu te vei mai întoarce niciodată.

Linia s-a închis.

La șase fără un sfert, poliția a găsit mașina lui Radu lângă gara veche. Motorul era pornit, portiera deschisă, iar pe scaunul din dreapta se afla o mapă neagră. Radu nu era acolo.

În mapa neagră era adevărul.

Matei a deschis-o pe capota mașinii, sub lumina albă a dimineții. Prima pagină era un raport financiar. A doua era o copie după contractul meu de muncă. A treia avea fotografia mea, făcută în fața casei, cu șapte zile înainte.

Dar documentul de la final m-a făcut să uit să respir.

Era o înregistrare a unei convorbiri, tipărită cu ore și minute. Radu discutase cu Dorian Mureșan în urmă cu trei săptămâni.

— Ai promis că nu te apropii de ea, spusese Radu.

— Iar tu ai promis că-mi dai mărturia originală.

— Nu pot.

— Atunci îi spun Anei cine ai fost în noaptea incendiului.

Am ridicat ochii spre Matei.

— Ce înseamnă asta?

El nu mi-a răspuns. A apăsat pe înregistrarea audio atașată unui dispozitiv mic, ascuns în mapă.

Vocea lui Radu a umplut aerul rece de lângă gară.

— Ana nu trebuie să afle că eu am fost acolo. Am scos-o din depozit înainte să ia foc. Dacă află că am lăsat ușa încuiată și că Dorian a intrat din cauza mea, nu mă va ierta niciodată.

Am făcut un pas înapoi.

Îmi aminteam noaptea aceea. Îmi aminteam fumul, alarma, mâna care mă trăsese afară. Ani întregi crezusem că fusese un necunoscut.

Radu.

El îmi salvase viața, dar apoi îl ajutase pe Dorian să ascundă adevărul. Nu pentru că îl amenințase doar cu trecutul. Într-un dosar găsit de Matei apăreau transferuri lunare către o firmă fantomă controlată de Radu. Banii proveneau din furtul pentru care Dorian fusese anchetat înainte de incendiu.

Florile erau un semnal. Cele trei semne roșii indicau trei pagini ascunse în arhiva veche a depozitului. Cheia din cutie deschidea dulapul metalic în care Radu păstrase mărturia originală, fotografii și înregistrarea completă.

— De ce mi-a trimis mie toate acestea? am întrebat.

Matei a întors ultima pagină.

Acolo era scris de mână: „Radu nu a fost complice doar atunci. În seara asta urma să o omoare pe Ana și să dea vina pe Dorian.”

Mi s-a făcut frig până în oase.

— Dorian unde este? am întrebat.

— În penitenciar. Dar a cerut transferul dosarului și protecție. Probabil el a trimis florile.

Atunci ușa gării vechi s-a deschis. Radu a apărut în prag, cu fața murdară și palmele ridicate.

— Ana, ascultă-mă! Tot ce am făcut a fost ca să te protejez.

— M-ai urmărit?

— Nu eu am trimis florile.

— Dar ai știut ce înseamnă.

A făcut un pas spre mine.

Matei s-a interpus.

— Rămâneți pe loc.

Radu a râs scurt, fără bucurie.

— Nu înțelegeți. Dacă dosarul ajunge la procuror, nu voi fi singurul care cade.

— Cine mai este implicat? am întrebat.

Privirea lui s-a dus spre telefonul meu.

În aceeași clipă, am primit un mesaj de la un număr necunoscut: „Nu te teme de Radu. Temerea adevărată începe când afli cine ți-a semnat mărturia…”

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

Am refuzat ceaiul pregătit de soțul meu, iar când m-a văzut trează, zâmbetul lui a dispărut Am transformat diferența de vârstă într-o glumă la gard, dar când am cerut o întâlnire adevărată, zâmbetul ei a dispărut PARTEA 4 — Soțul meu mi-a dat o sticluță fără etichetă înainte să plece, iar când fiul meu a vorbit, el a încetat să zâmbească PARTEA 4 — M-am întors acasă cu trei ore mai devreme, iar după prima mea întrebare soțul meu a încetat să mai zâmbească PARTEA 4 — Soțul meu a venit să-mi ia gemenii, dar când a văzut ce țineam în mână, a încetat să zâmbească Am glumit că Sherry era prea bătrână pentru iubire, dar când am întrebat-o serios, zâmbetul ei a dispărut