PARTEA 4 — Soacra mea a cerut bani pentru o datorie veche, dar când am deschis caietul, zâmbetul ei a dispărut

PARTEA 4

Iгор a coborât cele trei etaje aproape alergând. Eu l-am urmat, ținând caietul cu copertă albastră la piept. Pe scări mirosea a var umed și a haine ude. În urma noastră, Oksana plângea, iar Zinaida repeta că totul putea fi reparat dacă nu făceam „o dramă”.

Administratorul ne aștepta lângă cutiile poștale.

Ținea un plic alb, mototolit într-un colț.

— L-am găsit în cutia Oksanei, a spus el. Poștașul l-a băgat din greșeală acolo. Este pentru dumneavoastră, doamnă Nina.

Am luat plicul. Nu era cenușiu, nici sigilat cu ceară. Avea doar o ștampilă oficială și numele meu scris corect.

Iгор a privit-o pe Oksana.

— Ai depus sesizarea împotriva magazinului meu?

— Nu am vrut să se ajungă aici.

— Atunci de ce ai confirmat-o cu telefonul tău?

— Aveam nevoie de bani!

— Și ai crezut că, dacă îmi închizi afacerea, voi deveni mai ușor de jefuit?

Oksana a început să tremure.

— Mama a spus că te va speria puțin. Că vei plăti și se va termina.

Zinaida a coborât ultimele trepte și s-a oprit lângă ea.

— Taci, Oksana.

Era prima dată când am văzut frica adevărată pe chipul ei.

Am deschis plicul doar după ce am ajuns acasă. Documentul era o înștiințare privind verificarea sesizării. Nu era încă o condamnare, dar conținea toate acuzațiile trimise împotriva mea.

Iгор a citit fiecare rând.

— Mâine mergem la avocat, a spus.

— Nu, am răspuns. Mâine mergem la contabil. Apoi la avocat.

— Crezi că pot avea probleme?

Am privit spre mâinile mele. Aveam încă o tăietură mică lângă degetul mare, de la o tijă de trandafir.

— Nu, dacă totul este în regulă. Iar eu știu că este.

Dimineața următoare, la ora opt, florăria mirosea a apă rece, pământ și eucalipt. Contabilul, domnul Pavel, ne-a așteptat cu două dosare groase.

— Am verificat tot, a spus el. Contractele sunt în regulă. Angajații sunt declarați. Încasările corespund. Sesizarea este falsă.

— Dar factura aceea? am întrebat.

Pavel a scos o copie.

— Marfa pentru deschiderea magazinului a fost plătită în numerar. Ați fost cu soțul dumneavoastră, iar martor a fost Oksana. Semnătura de pe nota de livrare nu este a dumneavoastră, dar ea a confirmat primirea.

Iгор a strâns maxilarul.

— De ce ar face asta?

Pavel a pus lângă document o fotografie mai veche. În fundal se vedea vitrina florăriei, iar pe tejghea se afla un dosar deschis.

— Pentru că, în aceeași săptămână, Oksana a venit la dumneavoastră și a cerut bani. Ați refuzat-o pentru prima dată. Apoi a găsit o altă cale.

Mi-am amintit ziua aceea. Era începutul sezonului de nunți. Aveam mâinile ude, un camion de flori blocase intrarea și Oksana plecase trântind ușa după ce îi spusesem că nu mai pot împrumuta.

Îmi spusese: „O să regreți că ai început să te crezi mai bună decât noi.”

Atunci crezusem că era doar furie.

La prânz, avocatul a depus retragerea oficială a sesizării în numele Oksanei, dar ne-a spus că documentele rămân importante.

— Dacă sunt întrebată de ce am acceptat atâția ani, am spus, nu pare că eu am încurajat totul?

Avocatul s-a uitat la mine cu blândețe.

— A ajuta nu este infracțiune, doamnă Nina. A fi bun nu vă face vinovată pentru abuzul altora.

În aceeași seară, Iгор i-a sunat pe ai lui și le-a cerut să vină la noi. Nu la ei. La noi.

Zinaida a intrat prima, cu o geantă mică și cu palmele strânse una peste alta. Oksana a venit după ea, fără machiaj și fără inelul mare care îi împodobea degetul.

Pe masă se afla un aparat mic de redare audio.

— Nu vreau să vă pedepsesc, am spus. Vreau doar să auziți ce ați făcut.

— Am auzit deja, a murmurat Oksana.

— Nu. Ai auzit doar vocea din capul tău. Acum ascultă vocea ta.

Am pornit înregistrarea.

„Dacă nu plătesc, îmi iau mașina.”

„Îi spunem Ninei că datoria a ajuns la o sută cincizeci.”

„Pentru copil, va plăti.”

Oksana și-a acoperit fața.

Zinaida a rămas nemișcată.

Când vocea ei a spus „Nina este moale”, Iгор a închis ochii. Îi curgeau lacrimi, dar nu le ștergea.

— Asta ai spus despre femeia care ți-a plătit medicamentele, a spus el.

— Eram disperată, a răspuns Zinaida.

— Nu. Erai hotărâtă.

Oksana a izbucnit:

— Mi-ai spus că, dacă o speriem, ne va da banii!

— Pentru că tu ai început toate datoriile astea!

— Tu m-ai învățat să-i cer!

Cuvintele au căzut unul peste altul. Pentru prima dată, nu mai eram eu ținta. Se acuzau între ele, iar înregistrarea le întorcea propriile glasuri ca pe o oglindă.

Iгор a oprit aparatul.

— De mâine, fiecare își plătește singur facturile. Nu mai folosim casa noastră, economiile noastre sau munca Ninei ca să acoperim nimic.

— Ești fiul meu, a spus Zinaida.

— Și tocmai de aceea îți spun adevărul.

A doua zi, Zinaida și-a retras cererea. Oksana a semnat declarația prin care recunoștea că sesizarea împotriva florăriei fusese nefondată și că nu existase nicio datorie neachitată din partea mea.

Nu am mers la tribunal.

Nu pentru că nu aș fi putut.

Ci pentru că nu mai voiam să-mi petrec viața într-o încăpere în care oamenii aceia să-mi explice de ce am fost obligată să mă apăr.

Luna următoare, Iгор a deschis un cont separat pentru economiile noastre. A pus acolo prima sumă destinată apartamentului mai mare.

— Nu mai luăm nimic de la nimeni, mi-a spus.

— Știu.

— Și nu mai dăm nimic din frică.

— Nici atât.

Am continuat să lucrez în florărie. Dimineața deschideam obloanele la șase fără un sfert. Îmi făceam ceai într-o cană albă, verificam temperatura frigiderelor și tăiam tulpinile trandafirilor sub un unghi precis.

Viața nu s-a schimbat într-o singură zi.

Uneori, când suna telefonul, încă tresăream.

Uneori mă trezeam noaptea cu senzația că uitasem să plătesc ceva pentru cineva.

Dar, încet, liniștea a început să aibă alt gust.

La trei luni după prânzul acela, ne-am mutat într-un apartament luminos, într-un cartier cu tei tineri și trotuare largi. Nu era mare, dar avea o cameră în plus. Am transformat-o în atelier.

Pe pervaz am pus un ghiveci cu lavandă.

Într-o sâmbătă, Iгор a venit acasă cu fiica surorii lui, Mara. Oksana nu putuse veni, fiindcă începuse să lucreze într-un magazin și încerca, pentru prima dată, să-și plătească singură ratele.

Mara s-a așezat la masa mea și a desenat cu carioci.

— Ce faci acolo? am întrebat.

— Un magazin de flori pentru tine.

În desen, florăria avea ferestre uriașe și un soare galben deasupra acoperișului. Într-un colț, Mara desenase un caiet albastru.

— De ce ai pus caietul?

— Pentru că mi-a spus unchiul că te-a ajutat să spui adevărul.

Am zâmbit.

— Caietul nu a spus nimic. Eu am spus.

— Atunci de ce îl mai păstrezi?

Am privit coperta zgâriată și colțurile îndoite.

— Ca să nu uit cât de mult am tăcut.

Într-o seară de noiembrie, când primul ger desenase flori albe pe geam, am primit un mesaj de la Zinaida.

„Vino să vorbim. Oksana s-a schimbat. Și eu am nevoie de tine. Putem să lăsăm totul în urmă.”

Am ținut telefonul în palmă câteva minute.

Apoi am răspuns:

„Vă doresc să vă fie bine. Dar nu mă mai întorc în locul în care trebuia să mă apăr pentru că am fost bună.”

Am șters conversația.

Nu am plâns.

Iгор m-a găsit în atelier, punând lalele într-o vază înaltă.

— Ai răspuns?

— Da.

— Și?

— Am ales liniștea.

El nu a întrebat mai mult. M-a sărutat pe frunte și a început să taie hârtie pentru ambalaje.

Caietul cu copertă albastră a rămas pe raft, lângă foarfecele de grădinărit și cutia cu panglici. Nu mai era o armă. Nu mai era un scut.

Era doar dovada că, într-o zi, îmi luasem propria voce înapoi.

Afară ningea pentru prima dată în acel an.

Am închis caietul.

Și, de data aceasta, nimeni nu mi-a mai cerut nimic.