Am intrat în camera lui Renzo Balaki cu un cuțit ascuns, iar amenințarea lui m-a făcut să uit pentru ce venisem

Când am deschis ochii, Renzo Balaki stătea lângă patul meu cu un pistol în mână, iar furtuna lovea ferestrele vilei ca și cum voia să intre.

— Dacă mai intri vreodată în camera mea așa, nu mai ieși vie.

Vocea lui era joasă, aproape calmă. Tocmai asta m-a speriat. Nu țipa. Nu trebuia.

Cu o noapte înainte, eu intrasem în camera lui cu un cuțit prins pe coapsă și cu cinci ani de ură strânși în piept. Acum eram în camera de oaspeți, cu ușa încuiată, iar el apăruse înăuntru fără să aud nici măcar podeaua scârțâind.

Un fulger a luminat tavanul. Pe măsuța dintre noi, ceasul de alamă arăta două și șaptesprezece minute.

— Dacă voiai să mă omori, ai fi făcut-o deja, am spus.

— Dacă voiam să te omor, n-ai fi deschis ochii.

Pistolul coborî puțin, dar nu dispăru. Am simțit cum cămașa albă de mătase mi se lipește de spate. În buzunarul ascuns de la tiv aveam o cheie mică, furată cu două ore înainte de biroul lui.

— De ce m-ai lăsat să intru în vilă?

— Pentru că voiam să văd dacă fiica lui Marco Vicenzi va veni singură.

Numele tatălui meu a căzut între noi ca o piatră.

M-am ridicat încet. Genunchii încă îmi tremurau de la somn și de la atingerea lui din noaptea trecută, iar asta m-a înfuriat mai tare decât arma.

— Tu l-ai ucis.

— Asta ai venit să afli?

— Am venit să aud cum o spui.

Renzo a zâmbit fără bucurie. Pe încheietura lui se vedea o tăietură veche, albă, ca o linie trasată cu creta.

— Tatăl tău nu a murit pentru că eu am dat ordinul.

— Atunci cine a dat ordinul?

El s-a întors spre fereastră. Dincolo de geam, lumina fulgerelor se plimba peste chiparoși, iar vulcanul se ridica negru în depărtare.

— Nu aici.

— Mi-ai spus că sunt la vilă ca să aleg dacă trăiesc sau continui jocul.

— Și încă poți alege.

A făcut un pas spre ușă. Am băgat mâna sub pernă și am atins mânerul cuțitului. Renzo s-a oprit imediat.

— Nu face asta, Celeste.

— Nu-mi spune pe nume ca și cum ai avea dreptul.

— Am mai mult drept decât crezi.

În clipa aceea, la parter s-a auzit o bufnitură. Apoi alta. Nu era vântul.

Renzo a stins lumina și mi-a făcut semn să tac. Am auzit pași pe marmură, unul câte unul, urcând scara. Trei oameni. Poate patru.

— Cine sunt? am șoptit.

— Cei care te-au urmărit până aici.

— M-ai folosit ca momeală.

— Nu. Te-am salvat punându-te într-un loc în care puteam să te văd.

Clanța s-a mișcat.

Renzo mi-a prins încheietura și m-a tras lângă perete. Palma lui era fierbinte. Cu cealaltă mână, a scos din buzunar cheia pe care o crezusem furată de la el.

Cheia mea.

A așezat-o într-o cutie neagră de pe birou și a deschis capacul. Înăuntru se afla un dosar legat cu o panglică roșie, iar pe prima pagină am recunoscut imediat scrisul tatălui meu.

Renzo și-a întins mâna spre el…

PARTEA 2

…dar înainte ca degetele lui să atingă dosarul, ușa s-a izbit de perete.

Un bărbat înalt a intrat primul, cu o armă în mână. În spatele lui veneau încă doi, îmbrăcați în haine ude, cu apa curgându-le de pe mâneci pe marmură.

Renzo m-a împins în spatele biroului și a tras o singură dată. Lampa de alamă s-a spart, iar primul intrus s-a prăbușit peste covor.

— Stai jos! a ordonat el.

— Nu-mi place să primesc ordine.

— Atunci fă ce vrei și mori în picioare.

Am apucat un sfeșnic greu de pe masă și l-am lovit pe al doilea bărbat în tâmplă. Metalul a trosnit. El a căzut, iar eu am simțit sângele rece al fricii coborându-mi pe șira spinării.

Al treilea a fugit pe coridor.

Renzo a pornit după el, dar s-a oprit când a văzut dosarul deschis. Prima pagină era acoperită de semnături, cifre și nume. În margine, tatăl meu scrisese cu cerneală neagră: „Dacă mi se întâmplă ceva, Celeste trebuie să afle adevărul despre noaptea din port.”

Mi s-au tăiat picioarele.

— Ce s-a întâmplat în port? am întrebat.

Renzo a ridicat dosarul.

— Tatăl tău nu transporta arme pentru mine. Le scotea din oraș.

— Minți.

— A încercat să distrugă rețeaua unchiului meu, Salvo. A descoperit că oamenii lui foloseau numele meu, iar eu strângeam dovezi împotriva lor.

— Și totuși, în noaptea când a murit, oamenii tăi erau acolo.

— Oamenii lui Salvo erau acolo. Diferența a îngropat-o presa împreună cu tatăl tău.

Un zgomot s-a auzit dinspre scară. Renzo a pus dosarul sub cămașă și m-a tras printr-o ușă îngustă ascunsă în lambriurile de lemn.

Am coborât printr-un tunel rece, cu pereți umezi și miros de pământ. Fiecare treaptă îmi lovea talpa goală. Nu mai știam dacă fugeam de Renzo sau împreună cu el.

— De ce ai dosarul? am întrebat.

— Pentru că tatăl tău mi l-a dat cu o oră înainte să moară.

M-am oprit.

— Nu era posibil. Eu am fost la spital. L-am văzut mort.

— Ai văzut un bărbat pe targă. Nu ai văzut fața.

Am simțit că tunelul se îngustează în jurul meu.

— Ce vrei să spui?

Renzo s-a întors. Lumina slabă din felinar îi tăia chipul în două.

— Marco Vicenzi nu a murit în port.

— Atunci unde este?

A scos din dosar o fotografie îndoită. În ea, tatăl meu stătea lângă un gard de fier, mai bătrân, mai slab, dar viu. Data era de acum trei ani.

Am întins mâna, însă Renzo a retras fotografia.

— Cine a făcut poza?

— Un om care a fost plătit să tacă.

— Unde este acum?

Înainte să răspundă, un telefon a început să sune în adâncul tunelului. Nu era al meu. Nu era al lui Renzo.

El a scos un aparat vechi dintr-o nișă a zidului. Pe ecran apărea un singur cuvânt: „Fiica”.

Renzo a apăsat pe buton, iar vocea unui bărbat a rostit:

— Dacă Celeste a ajuns la tine, spune-i că tatăl ei mai are doar până la răsărit…

PARTEA 3

…Renzo a închis telefonul, dar vocea aceea rămăsese în tunel, agățată de pereții umezi.

— Unde este? am întrebat.

— Într-un depozit de lângă port.

— Mergem.

— Nu încă.

L-am apucat de cămașă.

— Cinci ani am trăit crezând că l-ai ucis. Nu-mi mai spune să aștept.

Renzo m-a privit câteva secunde, apoi a scos fotografia din dosar și mi-a întins-o. Pe spate se afla o adresă și un număr scris de mâna tatălui meu.

— El mi-a cerut să te țin departe.

— De ce?

— Pentru că Salvo nu voia doar moartea lui. Voia să afle unde ascunsese registrele cu plăți. Tatăl tău a știut că, dacă te-ar fi luat cu el, te-ar fi folosit ca să-l găsească.

— Și tu ai lăsat lumea să creadă că ești ucigașul lui.

— Dacă adevărul ieșea la iveală, Salvo te-ar fi căutat în aceeași noapte.

— Puteai să-mi spui.

— Aveai optsprezece ani și îl urmau doi oameni la fiecare pas. M-am apropiat de tine de trei ori. De fiecare dată, unul dintre oamenii lui Salvo era în apropiere.

Am vrut să-l lovesc. În schimb, am simțit că mi se rup degetele în jurul fotografiei.

Atunci s-a auzit un zgomot în spatele nostru. Bărbatul pe care îl lovisem în cameră coborâse în tunel. Avea sânge pe tâmplă și un zâmbet crud.

— Don Renzo, Salvo vă așteaptă de cinci ani.

Renzo s-a întors spre el.

— Spune-i că am terminat de așteptat.

Bărbatul a râs.

— Fata nu știe că tatăl ei a semnat singur moartea tuturor celor din port.

Am simțit cum mi se răcește fața.

— Ce ai spus?

Renzo l-a izbit de zid, dar eu am ridicat mâna.

— Lasă-l să vorbească.

Bărbatul a scuipat sânge.

— Marco a dat informația. El a indicat unde se afla transportul. Salvo l-a lăsat să creadă că poate scăpa. Apoi a ars mașina și a pus pistolul lui Renzo lângă trup.

— Nu-l asculta, a spus Renzo.

— De ce? Pentru că minte sau pentru că spune doar jumătate?

Renzo a închis ochii o clipă.

— Tatăl tău a colaborat cu Salvo la început. Apoi a încercat să se retragă. În noaptea aceea voia să distrugă registrele și să-i salveze pe oamenii prinși în rețea. A făcut o alegere disperată. Și a plătit pentru ea.

Adevărul nu era alb și negru. Era culoarea apei din port după ce plouă peste combustibil.

Am luat dosarul. Între pagini am găsit o scrisoare împăturită.

„Celeste, dacă citești asta, nu mă căuta. Nu pentru că nu te iubesc, ci pentru că am făcut lucruri pe care nu le pot îndrepta. Renzo știe unde sunt. El este singurul care poate împiedica Salvo să ajungă la tine.”

În clipa aceea, telefonul vechi a sunat din nou.

De data aceasta, pe ecran nu mai scria „Fiica”.

Scria numele meu.

Renzo a răspuns, iar o voce de femeie a șoptit:

— Tatăl tău nu este la depozit. Salvo l-a mutat. Și dacă vreți să-l găsiți, Celeste trebuie să vină singură la vechea vamă…